miercuri, 12 aprilie 2017

Cristian Grosu / Problema (mare, foarte mare) a Serviciilor secrete: Rezolvați-o odată!



de Cristian Grosu | 4.4.2017 .
Problema Serviciilor secrete în România Nu ține doar de drepturile omului – așa cum știm/credem că se petrece în democrațiile consolidate, ci e una sensibilă din mai multe privințe.
Ca să fiu bine înțeles: să ne uităm puțin la haosul din jur- o bună parte a acestui haos e cauzat tocmai de poziționarea față de servicii a tuturor segmentelor societății. Sper ca textul de față să dovedească asta.
Există o ”sensibilitate” legitimă, venită din impactul bazat de forța copleșitoare a serviciilor asupra principalelor domenii: informație, imixtiune politică, dimensiune economică și influența pieței, gestiunea comunicării.
Toți cei care se scarpină în cap atunci când interferează cu asemenea cazuri au dreptate – inclusiv în situațiile în care ”se înșală” : să fim serioși, e vreun om influent în țara asta, indiferent în ce domeniu, care să nu fie convins că are telefonul ascultat și mailul urmărit? Dreptatea fiecăruia se bazează pe o realitate aflată deasupra oricărui dubiu. O să scriem mai jos de ce.
La celălalt capăt sunt ”dușmanii serviciilor” adică un fel de ”prietenii drepturilor omului” :
În idealismele lor (și acelea legitime, bazate pe realități indubitabile!) aceștia uită că România are cromozomi care fac din ea o țară atipică:
în coasta unei Rusii atât de agresive încât s-a implicat în campania din SUA și tocmai experimentează niște noi strategii în Franța și Germania;
suntem hub informatic și cibernetic pentru Ucraina (în cadrul NATO, cu tot ce înseamnă asta pentru o țară la granița cu ”lumea imprevizibilă”);
și suntem în situația Italiei de la mijlocul anilor 70, când clasa politică, numită de mafie, era incapabilă de lupta cu mafia
. Am explicat, detaliat, despre asta – cu mecanism cu tot – AICI
.
(Astfel că: atunci când Dna. Codruța Kovesi se întâlnește cu dl. ministru Toader numai (NUMAI) după ce acesta discută cu partenerii externi – putem ghici aici rețeta ”italiană” din anii 70 aplicată 40 de ani mai târziu.).
Și unii și ceilalți scapă din vedere un lucru : Serviciile secrete nu vor putea fi puternice – pe cât o cer interesele României în acest moment – dacă nu vor fi credibile și în PERFECT acord cu Constituția.
Un lucru e cert: câtă vreme nu se tranșează această problemă – cu tot ce a însemnat ea în ultimii ani – adică inclusiv protocoalele semnate de Serviciile secrete cu diferite instituții ale statului – NU vom avea pace și liniște: vom avea acest haos perpetuu provocat de războaiele între ”acoperiții noștri” și ”acoperiții lor” – căci și în Servicii, ca și în politică, există tabere, grupuri și, mai ales, există ”securiști buni” și, firește, ”securiști răi” : adică ”școli de gândire” în care unora le plac dolarii, altora puterea, altora euro, altora tehnologia, altora iubirea de patrie cu sau fără prezervativ.
Trăim în miezul unui asemenea război – din toate punctele de vedere. Atenție : nu vorbim doar de SRI (toată lumea percepe ”serviciile” doar ca SRI : e vorba și de SIE, și de fosta SIPA travestită în … , și de fosta Doi și-un sfert machiară în …. , dar! și de …. )
Nu vrem să facem din acest text o teză de doctorat (ca alea pe care le livrau Serviciile, prin școala lor de servicii, ca bonus pentru acoperiții lor. Dar câteva exemple – de partea ”victimelor” și de partea ”idealiștilor”- tot merită a fi date:

Serviciile secrete ca jucător activ în societate

A); Să începem, la întâmplare, cu economia –

deși aici se decontează doar o consecința, iar cauza e provocată – ce mai paradox! – de însăși consecință – cum am putea deduce din maieutica lui Platon.
Niște TORPILE în funcționarea României :
Are idee cineva în câte domenii și-au constituit Serviciile firme și în ce măsură distorsionează piața ?
*, Sebastian Ghiță – după opinia noastră un infractor sadea, care în altă țară ar fi fost găsit, înhățat, pus să dea pe gușă totul – e doar o rotiță (e drept – foarte importantă) în acest mecanism de devalizare sistematică.
România a cheltuit undeva spre 1,5 miliarde de euro (unu virgulă cinci miliarde de euro!) cu digitalizarea și uite că NU funcționează nimic!
Până și ANAF se plânge că stă să-i crape sistemul, cardurile CNAS funcționează pe spatele ”Animalelor” de doctori care fac 3 sau 4 ore suplimentare pe zi pentru a-și înregistra pacienții – adică pe noi! – în căcatul de sistem informatic al Casei de Asigutări (Naționale!) , digitalizarea cadastrului (adică perspectiva României agricole, cu 2/3 din teritoriu teren arabil!) a fost lăsată pe mâna a 2-3 firme, cu aceeași influență (adică același Ghiță), care se dădeau în judecată una pe alta ca trei grupuscule reprezentate de servicii în harta mondială a României (o investigsție cursdeguvernare.ro AICI_LINK – face toți banii, adică 150 de milioane de euro)  :
Domnu Cristi, am văzut ce-ați scris cu ăia, cu cadastrul: da să știți că noi nu dăm avize pentru așa ceva decât pentru 6 firme”. (Omul făcea parte din Comisia care dădea avize cine să intre și cine nu în piața contractelor strategice IT). ”De ce 6 și nu 5, sau nu 8 – cum e decisă cifra asta la nivel parlamentar?”. Omul privește în gol, i se măresc pupilele a derută sinceră (sinceritate!) și răspunde : ”E-o bună întrebare : niciodată nu m-am gândit de ce 6 și nu 5, sau nu 8…”.
Cert este că digitalizarea României a fost făcută de firmele Serviciilor (UTI – care deține și clădirea în care funționează principalele instituții internaționale din București – a dat-o la pace atunci când n-a înțeles corect mesajul, iar înhățarea lui Ludovic Orban s-a făcut pe denunțul patronului ei…), iar anul trecut (2016), când 20 de firme americane au venit în România pentru a-și oferi serviciile (cu ”s” mic) pentru digitalizare au rămas mască : prețurile din România sunt de 2-3 ori mai mari decât oferta lor… . Bineînțeles, ei sunt ”străini” și nu au acces la datele noastre. Haha!
În treacăt fie spus : las că niște puști de 20-25 de ani pot face un site mai performant decât însăilăturile Serviciilor, pe doar câte zeci de mii de euro…
*,Când Tolontan a descoperit că Hexi Pharma (sau Farma – mă-țelegi, adică acolo unde calculatorul te aruncă afară din sistem pentru o eroare de literă pe care creierul uman o ia drept eroare omenească..) avea sediul într-un bloc al SRI, a izbucnit și războiul apartenenței : nici Primăria Bucureștiului nu mai avea actele integre pe bloc, și nici SRI. Hehe: cine avea dreptate – ia, un bloc acolo, în inima Bucureștiului, fără proprietar ?
*, Când a fost devalizată Hidroelectrica – într-un mod incredibil de rudimentar, cu companii străine (dar controlate de români – ”românași”, mai bine zis) care nu mai făcuseră vreodată o ”retehnologizare” : atenție ce-mi spunea un om, un superom, șeful din partea sârbească a Hidrocentralei de la Porțile de fier : ”Domnu ziarist, noi, sârbii, avem o mare problemă de n-am putut retehnologiza ca dumneavoăstră: la noi nu s-a abolit pedeapsa cu moartea”. Textual.
La dumneaNoastră s-a putut retehnologiza, iar responsabilului cu ”retehnologizarea” i s-au imputat oficial ”doar” 4 milioane de euro – cât își lăsase, ca prostu, la vedere – pentru că era atât de sigur că nu i se va întâmpla niciodată nimic încât mai lăsase și în România ceva mărunțiș…
*, să mai spunem? Despre motivul pentru care România nu are o Bursă a cerealelor? Adică acolo unde se văd prețurile instant, in real time, și nu cu ”traderi” care le spun producătorilor : azi îți ofer 100, și vezi că mâine nu-ți mai ofer 100 ci 90. Iar poimâine o să-ți ofer 80 – și n-o să ai cui să-i vinzi grâul pentru că nu se bagă nimeni peste teritoriul meu, așa cum nu mă bag nici eu peste România celorlalți …
*, sau războaiele din petrol – acolo unde jucătorii (”jucătorii”) au intrat pe fir odată cu marile privatizări și dau sau încasează (pumni și șuturi – să ne-nțelegem – nu bani) în funcție de ce tabără e la putere la un moment dat: îi mai pasă cuiva în această încăierare ce-i rămâne Statului Român din oceanele de lapte și miere pe malul cărora stau cele mai mici salarii din Europa?
*, Sau:  marile contracte de softuri și harduri – Microsoft – când cărăușilor (celor care duceau sacoșele de rafie cu bani) le-a ieșit un mărunțiș de 17 milioane de euro și au luat pe curul lor totul : cât i-a ieșit cumpărătorului de influență? Dar Vânzătorului de influneță?  De mărunțișul băieților cu geanta (Dorin Cocoș, Pinalti – adică nu niște ștergători de parbrize, VIP-uri, orișicât…) a fost de 17 milioane ?
*; câți bani a scos SIE din afacerile externe, raportat la maniera în care a protejat interesele României în străinătate? Când legații noștri comerciali pe lângă ambasade sunt de 10 ori mai ineficienți decât ai Poloniei, Ungariei, Cehiei, ba chiar ai Bulgariei, iar ”atașații noștri comerciali” se ocupă doar de câteva afaceri personale și contracte”speciale” (botezate mereu ”geopolitice”, ”strategice” etc. etc:) : Atenție – nu vorbim de marile ”deal-uri” transnaționale, ci de faptul că, pentru ca unor mafioți cu mâna lungă să le iasă 100 de milioane, se ratează atât afaceri de miliarde cât, mai ales, locul României pe hărțile viitorilor 50 de ani !
Și tot așa, că exemplele nu s-ar mai termina :
Dacă niște ”puțoi” de politicieni gen Liviu Dragnea, Victor Ponta – și cei care au mai fost în ultimii 4-5 ani la putere- cu mega/ueber/reprezentantul Serviciilor la putere, dl. Gabriel Oprea, și-ar fi pus în mod corect problema, Serviciile ar fi fost constrânse să se rezume la zone ”rezonabile” din economie și nu să acapareze domenii întregi în care să conturbe piața.
Politicienii, însă, nu și-au dorit așa ceva: și-au dorit servicii omnipotente, deasupra cărora să planeze și să dicteze ca niște demiurgi, fără să realizeze, însă, că dorința lor de putere se putea manifesta pentru că Cineva le dădea voie …
(Da: multe din conflictele așa-zis ”comerciale”, ”economice”, ”de evaziune”, de … pe care le vedem sunt, de fapt, reglări de conturi între ”acționarii” de facto ai acestor businessuri ”strategice”. Evident – it is about my and your money. About our fucking money!)

B), Politică și Justiție

Să vorbim de România momentului, nu de cea din trecut sau din viitor:
Dacă Liviu Dragnea ar fi dorit în mod sincer o tranșare a aportului Serviciilor în domeniile-cheie din România ar fi putut rezolva problema foarte ușor: să fi capacitat organizațiile judecătorești sastisite de imixtiunea Serviciilor, să fi dus problema în Parlament și să o fi tranșat acolo.
Paranteză importantă: Există sute – poate mii – de magistrați intrigați de faptul că ani la rând primeau rapoartele de la servicii (de SRI vorbim acum!) inclusiv cu sugestii (sanchi! – sugestia era de Ordin) de încadrare în Codul Penal (îmi povestește asta chiar un judecător!) (Dintr-o paranteză în alta: mai tare decât imaginea asta ar putea fi, dar nu sunt sigur, doar cea în care fostul ministru Rodica Stănoiu cerea în ședința PSD, în vremea guvernării Năstase, ”undă verde” pentru arestările oponenților politici… – de aia nu e de plâns dl. Adrian Năstase). Pe alea – ale judecătorilor exasperați – dl. Dragnea le-a ocolit. Dintr-un motiv simplu: acele organizații de magistrați nu i-ar fi dat dreptate nici dlui. Liviu Dragnea.
Or, actualul lider al PSD (așa cum am scris AICI) pare să fi avut alte priorități, de ordin personal : NU combatem imixtiunea Serviciilor, ci barierele legislative care ne împiedică să ne folosim discreționar de puterea lor.
Astfel că s-a trezit în situația din anii trecuți – așa cum Victor Ponta, în aceeași beție de putere, se trezise cu un an mai devreme: ”ciocu mic și mai reziști un an”.
Dl. Dragnea a ales calea cea mai nocivă pentru România: NU clarificarea rolului și competențelor Serviciilor, ci dezlegare la abuz și infracțiune pentru cei ca domnia saAșa s-a născut Ordonanța 13 și așa au apărut personaje volatile precum fostul ministru al Justiției ( dl. Florin Iordache), sau niște angajați la Justiție care ajung la popotă pe culoarul scurt de la birou. Așa se face că dl.Iordache e mai mare în ”grad” decât dl. Dragnea – în momente în care funcția nu mai bate gradul – iar lupta cu Serviciile (ba chiar și cu Soros!-Haha) a ajuns o poveste de spus seara la RTV pentru tâmpiți.
Sare din baie și dl.Ponta – amintind de cadourile pe care dl. Dragnea i le făcea generalului Coldea. Are, însă, un răspuns și dl. Dragnea: el nu e fin sau naș cu generalul, ca – mă-nțelegi? – alții… ! (.. cam ca doi tâlhari care se ceartă care a furat lănțișorul și care-a smuls cerceii bietei femei deja prădate și violate de alții înaintea lor, în timp ce se și plâng că violatorii s-ar putea lua și de ei…).
În această bătaie în familie (să ne înțelegem: nu-i vorba doar de niște bieți dinți scoși într-o bătăiță la un chef – ci de pușcărie adevărată , pentru că frații, nașii și finii joacă fără mănuși) pare să existe, totuși, o regulă : nu dăm ”la vaccin” !!. Adică nu dăm la bani.
Așa se face că România NU recuperează nimic din acest război dintre tabere – SRI cu ale sale, SIE cu ale sale, SRI cu SIE, toți cu ”Doi și-un sfert” – banii nu-i recuperează nimeni pentru că nu banii sunt miza acestor confruntări.
Să-l mai dăm o dată exemplu pe dl. ex-primar Oprescu – ajuns, prin conjunctură, un monument de înțelepciune pentru faptul că s-a așezat la pământ, cu mâinile pe ceafă, la primul flagrant?
Și de aici întrebări doar pentru inițiați :
Cum au ajuns, la Înalta Curte – să vezi coincidență – inși proveniți din zona procurorilor (adică nedeprinși cu exercițiul obiectivării, ci cu cel al partizanatului judiciar) ? Exact cum ai numi în poziția unui ginecolog un fost violator.
Sau, invers: Cum să le dai imunitate aproape totală avocaților (care cară uneori gențile cu bani între învinuiți și judecătorii lor), ca și cum ei ar avea dreptul să smulgă dreptatea inclusiv prin cumpărare cu bani?
Situația a ajuns atât de gravă, încât decizia de-a pune ordine în acest sistem a ajuns să fie un act de eroism. Oare să aibă președintele Klaus Iohannis coaie pentru o asemenea miză ?

C), Instituții:

Uneori ne distrăm în redacție, citind ”știri” produse de alte ziare. Pe unii îi înțelegi: unora, ultimii ani le-au jucat atâtea feste și au avut parte de atât de ”nasoale” experiențe cu ”instituțiile” încât le poți înțelege și paranoia și furiile care dau în fandacsii răzbunătoare.
Pe alții îi urmărești – atenție, în emisiuni foarte ”seriose” și ”sobre” – ca pe un fel de enterteinment.
Sunt de plâns – în felul lor de-a fi – ”uite-o știre scrisă azi dimineață la popotă” – ”decretăm” noi din când în când, în râsetele generale.
Dar Nu-i nimic de râs :
România nu a scăpat nicio secundă, în ultimii 27 de ani, de războiul sângeros dintre servicii și fostul PCR + cel dintre servicii între ele + cel dintre Grupurile din cadrul aceluiași Serviciu + conflictul sângeros dintre aceste ”structuri” și SUPREMUL avantaj cu care România PUTEA intra în UE.
Traian Băsescu – sărind și el din baie – ne oferă o explicație penibilă : În această construcție pe baza căreia s-a creat lupta anticorupție, Serviciile au profitat de o fisură și și-au consolidat puterea disproporționată, astfel încât influențează toate palierele societății și ale economiei.
Hai să fim serioși: pe Traian Băsescu l-am crede dacă NU ne-am aminti rânjetul lui ori de câte ori ieșea seara, la ora 18.00, să ne spună că el e ”un om informat”. Informat în privința adversarilor politici – pentru că banii hoților de care pomenea atunci și acum (hoți reali și banii noștri reali) rămâneau la hoți, și la ai lui și la adversari politici – că în rest n-am văzut recuperat mai nimic, deși E VORBA DE CÂTEVA PIB-URI ALE ROMÂNIEI DISPĂRUTE ÎN ULTIMII 27 DE ANI, ÎN PARALEL CU CONCESIONAREA RESURSELOR, TERENURILOR ȘI AVANTAJELOR COMPARATIVE ALE ROMÂNIEI.
Atentie: penetrarea instituțiilor nu se face neapărat potrivit legii – s-au inventat portițe speciale :
-, când investigația lui Tolontan l-a întrebat pe un doctor – care spunea că a povestit Serviciilor despre infectiile din spitale după Hexi Pharma (sau Farma…), în ce calitate a vorbit cu Serviciile, – doctorul n-a spus nici că e informator, nici că e colaborator, nici că e ofițer acoperit (cele 3 situații acoperite de lege) : a spus că a vorbit în calitate de ”sursă”.
Hopppaa! Păi și Sebastian Ghiță ne-a fost prezentat de către servicii în același statut: ”era o sursă de informații care vizau siguranța națională” – spune un oficial din Servicii.
I-auzi: și prin dreptul lui Ghiță au trecut cam un miliard de euro – prin conturi sau interpuși sau clone comerciale etc – și înspre economie și, mai ales, spre-afară din ea!
Și câte ”surse” (adică terminologie neacoperită de lege) or fi având Serviciile în Justiție, în politică, în licitații publice sau oriunde aiurea ?
Cât despre Traian Băsescu: el a fost creatorul acestui sistem al Serviciilor omniprezente – și probabil că nici n-ar fi avut cum altfel : om al serviciilor, susținut se servicii și cu Serviciile în gură de dimineața până seara, Traian Băsescu se află el însuși, în acest moment, în situația de-a nu mai scăpa de servicii – care, de altfel l-au și reîntors în politică : nu pleci când vrei și unde vrei – Gabriel Oprea a picat, ia sarcină să duci mai departe ceea ce-ai primit, la un moment dat, la schimb.

D), De partea cealaltă – cei care demonizează Serviciile – cu un dublu scop:

-, Or cei care văd viitorul României în altă parte decât în nucleul dur european,
-, Or cei pe care Serviciile, în buna tradiție a spulberării mafiilor naționale, i-au folosit, potrivit unei rețete (nu mai știm cât de actuale!) pentru a produce o fisură între mafii și clasa politică finanțată de mafii.
Dacă ne uităm pe harta baronilor scăpătați, vedem că unii au fost ridicați în șa tocmai de către ”oculta” dintre informații și economie, și au fost descălecați de către servicii și Justiție – un fel de cealaltă față a aceleiași monede. Cred că nici nu se putea altfel.
Să povestec un fapt? Bine : mi-am petrecut anii 90 ca jurnalist de investigații în județul Bacău – acolo unde o primăvară ca asta venea doar cu semnătura lui Viorel Hrebenciuc, a lui Corneliu Iacobov, sau a fraților Sechelariu :
Între Onești și Dărmănești (orașe cu rafinării…) se intersectau 2 mașini cu girofar : una a Poliției și una a Gărzii Financiare: fiecare avea în spate un șir de 2-3-4 TIR-uri/cisterne cu precursori de carburanți : fiecare girofar să se preocupe ca celălalt girofar să nu-i oprească cisternele și să le controleze de acte.
Ei bine: Cineva le dădea voie : și girofarurilor, și cisternelor din spatele girofarurilor.
Din nefericire – Oneștiul (cu o platformă integrată în petrochimie – Borzeștiul) nu mai există azi ca forță economică. Azi mizele sunt ceva mai mari. Evident, și cu banii luați pe dărâmarea platformei de la Onești.
(Și, da: aș avea alte zeci – sau, dacă aș putea fi relaxat să-mi amintesc – alte sute de exemple de care m-am lovit sau doar frecat în 25 de ani de jurnalism într-o societate delirantă – și sper că nu se vor pierde vreodată prin amneziile și sila care uneori mă cuprinde de România pe care o voi lăsa, la un moment dat, celor care, fără să știe, își vor investi energiile și planurile de viață în ea).
***
Credem că nu există decât o singură cale de-a READUNA România în jurul unui proiect comun mâinile pe masă în ce privește Serviciile – oricare ar fi ele (n-am spus prea multe despre ”Doi ș-un sfert”, viermele intern care l-a speriat până și pe un bețiv de putere ca dl. Dragnea, dacă-și aminteste cineva refuzul său de-a prelua Internele în guvernul cu PDL din 2009…) :
Nimic bun nu poate ieși dintr-un lucru croit rău !
Haideți să începem: o resetare a acestor relații instituționale, care să înceapă prin retragerea în cazărmi a Serviciilor, sau ”reprofesionalizare” – pentru SIE, ai căror securiști bătrâni spală banii mafiilor interne în străinătate, sub privirile atente, tăcute dar necruțătoare și care nu uită nimic ale Serviciilor Aliaților – și o implicare exclusiv în partea de siguranță națională : vedem bine că rușii s-ar distra și nu și-ar da nici mucii pe noi…
Cât despre SIE – poate ar schița și ei, în viitorul proxim, o hartă a informațiilor de care România are neapărată nevoie în viitoarea NOUĂ EUROPĂ a vitezelor multiple – ca să nu pățim ca președintele Iohannis (exact ca președintele Iohannis) la vizita în Bulgaria, când s-a dus să semneze un document pe care bulgarii nici nu-l concepeau… : O lecție despre ”așa nu!” , cum numai României Serviciilor i se putea întâmpla. Sau – din aceeași poveste cu SIE : cum să nu ai tu o fițuică despre cum urmează să se poziționeze Polonia în chestiunea reugiaților, după ce tu, ca țară din Est, te-ai poziționat față de declarațiile publice de la Varșovia și ai rămas în offside ca un începător prost ?
Aaa..: ați ”dat-o nasol”? Dar la afaceri cum de n-o dați tot așa – cum de zona care ar fi trebuit să fie punctul forte al politicii sensibile românești pentru UE – Orientul Mijlociu – e compusă doar din sfârcurile de informații pe care Serviciile binevoiesc să le dea Externelor sau Președinției ?
Reformă? Curaj? Aventură? ”Eroismul” discret și cotidian? Atunci când președintele țării va munci cu aceeași determinare și disperare ca noi !
***
PS: Dl. Hellvig (Hell-vig, sau neromânizat Hell-weg), zice, la momentul retragerii Serviciului său în cazărmi din niște (câteva) instituții : ”SRI trebuie să devină un partener al cetățeanului”.
Partener cu Serviciul: Hăhăhăhă….!
PS2: Aflu – chiar acum, în timp ce scriu – de o mită de 8,6 milioane de euro luată pentru SIUI (cotractul pe cardul de sănătate) – făcut cu o firmă străină (!Heh) care ar fi trebuit să fie responsabilă pentru tot – pentru absolut tot ce merge sau nu merge în sistem. (Bietul director al CNAS: cum s-o fi descurcat să scoată dar, mai ales, să urce vreo 90% din sumă, mai departe pe fir?). Cum dracului să cari atâția bani și s nu se prindă nimeni – de la bănci (cu CEO-ii lor gomoși și festivi), la Oficiul contra Spălării Banilor și servicii ?
Pe cât punem pariu că nu se va recupera nimic ?
PS3: Domnilor: Faceți ceva pentru țara VOASTRĂ, dacă pentru țara noastră vă e greu să construiți ceva: altminteri, discordia, suspiciunea, improvizația, provizoratul, impredictibilitatea și dezinvoltura fiecăruie dintre cei mai valoriși cetățeni ai ei se vor duce pe apa sâmbetei.
Aveți legea, decizia, banii, butoanele. Adăugați și  puțină conștiință : viitoarea lege a informațiilor din viitoarea lume globalizată va da măsura momentului istoric pentru care v-au născut mamele voastre – ale Domniilor voastre –  în România. 
PS4: O nuanță de neevitate :
Nu trebuie să luptăm niciodată împotriva Serviciilor, pe care trebuie să le folosim ca pe o armată :
dar trebuie să luptăm la sânge, pentru libertatea și drepturile noastre de oameni liberi : măcar cât au luptat, secole de-a rândul, cei care au visat și n-au apucat-o societatea noastră liberă de azi: altfel lunecăm fără să ne dăm seama, înapoi. Și nu va mai fi cale de-ntors.

marți, 11 aprilie 2017

Cum l-au vândut generalii nazişti pe Hitler lui Stalin - Legendara reţea Lucy


Autor: Michael Nicholas Blaga



A MAN CALLED LUCY 1939-1945 (Un bărbat numit Lucy), de Pierre Accoce şi Pierre Quet, Editura Coward-McCann din New York, 192 pagini

Despre Lucy
„Lucy a avut în mâinile sale firele care duceau la trei mari Comandamente ale Forţelor Armate Germane... Efectul comunicaţiilor sale asupra strategiei Armatei Roşii şi asupra înfrângerii Wehrmacht-ului a fost incalculabil” (Alexander Foote, în Handbook for Spies)

Despre Lucy
„Sovieticii au exploatat o sursă fantastică în Elveţia, unul Rudolf Roessler (nume de cod «Lucy»). Prin mijloace neidentificate până azi, Roessler din Elveţia a fost capabil de a obţine informaţii de la înaltul Comandament German din Berlin pe o bază continuă, adesea în mai puţin de 24 de ore de la emiterea deciziilor zilnice privind Frontul Răsăritean” (Allen Dulles, directorul general al CIA în perioada 1953-1961, în The Craft of Intelligence)
Dintre toate reţelele de spionaj active în Al Doilea Război Mondial, cea care a primit admiraţia cea mai respectuoasă din partea profesioniştilor a fost cea condusă din Lucerna, între anii 1939-1943, de către Rudolf Roessler, sub numele de cod „Lucy”. Nici Sorge, nici Cicero, pentru a menţiona cele mai bune exemple, nu au putut egala realizările sale.
Cartea de faţă, A man called Lucy (Un bărbat numit Lucy), apărută la editura americană Coward-McCann din New York, este rezultatul unor ani de cercetări intense şi interviuri cu 150 de persoane, precum şi de călătorii care însumează peste 50.000 de km, în urmărirea unui bărbat numit Lucy. Acest bărbat este cel care i-a făcut lui Stalin un cadou neaşteptat de Crăciunul anului 1940: dosarul complet al Planului Otto (rebotezat „Barbarossa”) de invadare a URSS.
Numai nouă copii ale planului existau atunci şi i-au trebuit lui Roessler peste 12 ore de muncă pentru descifrarea codului şi încă 48 de ore pentru a radiotelegrafia Kremlinului toate paginile planului. Stalin a reţinut în secret, la biroul său din Kremlin, acest dosar şi nu l-a discutat decât cu Lavrenti Beria, ministrul poliţiei politice secrete cunoscute sub numele de N.K.V.D. Şeful Marelui Stat Major al Armatei Roşii era atunci Gheorghi Jukov, care scrie în cartea sa de memorii că nici el, nici ministrul Apărării, Timoşenko, n-au ştiut că Stalin primise planul Barbarossa cu 6 luni înainte de invazia nazistă.
În favoarea faptului că Stalin avea de ceva vreme acest document stă înregistrarea în care îi spune şefului spionajului extern al Armatei Roşii (GRU): „Nu-mi spune mie ce crezi. Mie dă-mi faptele şi sursa!” În cazul lui Rudolf Roessler nu se ştia sursa pentru că asta era precondiţia pusă de el celor care primeau rapoartele sale (guvernul Elveţiei, Angliei şi URSS) – nedivulgarea sursei. Roessler a dus cu el în mormânt numele surselor sale de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). La început însă, Stalin n-a crezut autencitatea informaţiilor lui Roessler, pe care îl bănuia un agent provocator al naziştilor.
Cine e Rudolf Roessler, cunoscut drept Lucy
Rudolf Roessler s-a născut în anul 1897, în orăşelul Kaufbeuren din Bavaria. Tatăl său era un demnitar în Guvernul Bavariei, la Ministerul Apelor şi Pădurilor. Pe frontul Primului Război Mondial, Roessler şi-a cunoscut camarazii care vor deveni prietenii şi sursele de bază din spionajul lui de mai târziu. Aceşti camarazi erau absolvenţi ai academiilor militare, unde tinerii cadeţi erau educaţi să devină ofiţeri loiali Germaniei imperiale. Roessler va deveni liderul lor intelectual. După terminarea Primului Război Mondial, Germania era o ţară proscrisă în Europa, fără permisiunea de a avea o armată şi obligată să plătească învingătorilor despăgubiri înrobitoare. La 17 aprilie 1922, Germania restabileşte relaţiile diplomatice cu Rusia Sovietică şi semnează la Rapallo un tratat de colaborare prin care îşi acordă reciproc prioritate în toate tranzacţiile lor de comerţ exterior. URSS va cumpăra maşini şi utilaje de la firme germane. Tehnicieni germani vor primi slujbe bune în minele sovietice şi la marile lor centrale electrice. Dar peste aceste convenţii comerciale, Tratatul de la Rapallo a permis Germaniei şi URSS-ului să spargă carantina impusă asupra lor de către celelelte naţiuni europene, mai concret, blocada militară asupra URSS şi restricţiile impuse Germaniei de Tratatul de la Versailles.
Armata Roşie nu avea trupe şi metode de instruire a acestora şi nicio şcoală militară europeană nu a acceptat să le dea instrucţia necesară. De cealaltă parte, armata germană era limitată la 100.000 de infanterişti, incapabilă de a-i instrui pentru război, fără tancuri, aviaţie sau marină militară. Tratatul de la Rapallo a permis acestor două ţări să dezvolte relaţii strânse, care ar fi îngrozit Europa acelor vremuri, dacă s-ar fi cunoscut în profunzime. Avioane Junkers vor fi fabricate în Rusia, la Samara, obuze la Tula, gaze de luptă la Krasnogvardeisk, submarine şi crucişătoare la Leningrad. În plus, mari baze de instrucţie militară vor fi pregătite de sovietici pentrul uzul armatei germane. La Lipetsk şi Voronej bazele erau echipate pentru aviaţia germană. La Kazan, pe Volga, pentru tancuri. A fost o întreprindere gigantică cu zeci de mii de militari germani dintre cei mai talentaţi combatanţi ai Primului Război Mondial, care au fost radiaţi de pe listele armatei germane înainte de a pleca în URSS şi reîncorporaţi la întoarcerea în ţară. Aşa au ajuns prietenii militari ai lui Rudolf Roessler din tranşeele Primului Război Mondial printre cei selectaţi să plece în URSS pentru a deveni mai târziu generalii de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). Pentru aceşti generali, invazia lui Hitler contra URSS echivala cu un război fratricid! Ei au cerut „civilului” Roessler, emigrat din 1933 în Elveţia, să găsească contacte la englezi, care să primească informaţii strategice de la Marele Stat Major al armatei germane, unde lucrau cei zece amici ai lui Roessler.
Un om cât 12 bombe atomice
Cele mai multe cazuri de spionaj se bazează pe un incident singular, adesea crucial, dar scurt ca durată. De exemplu, măiestria lui Richard Sorge a constat în obţinerea informaţiei că Japonia nu va ataca URSS. Enorma valoare a lui Rudolf Roessler şi a celor zece generali germani din reţeaua Lucy s-a bazat pe un munte de informaţii echivalente ca mărime cu 40 de volume, la fel de senzaţionale, ca informaţia lui Richard Sorge, dar care a durat timp de cinci ani!
Nu întâmplător, un general britanic a declarat că valoarea lui Roessler este egală cu cea a 12 bombe atomice! Una dintre problemele lui Roessler era că întreaga clasă avută a Elveţiei era pro-germană. Aşa a ajuns la colonelul Karel Sedlacek, care era ceh şi care s-a oferit voluntar să acţioneze ca o curea de transmisie a informaţiilor lui Roessler către guvernul britanic. Acest ceh a intrat în istoria artei militare mondiale pentru alertarea guvernelor europene privind iminenta lor invazie de către Hitler: Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda şi Franţa. Primii contactaţi de Sedlacek au fost britanicii, pentru că sursele lui Roessler indicau prioritatea absolută acordată de germani lichidării Angliei ca principal risc de război pe două fronturi. Pare de necrezut azi, dar niciuna dintre ţările menţionate mai sus n-a luat măsurile necesare şi a ignorat informaţiile transmise din Elveţia, spre consternarea celor care-şi riscau viaţa şi avutul lor: Sedlacek, Roessler şi generalii germani de la OKW, care reprezentau sursele lui Lucy. Se oferă o singură explicaţie aplicabilă tuturor acestor ţări: o trufie incredibilă în forţele proprii şi un dispreţ pentru spionajul elveţian.
Ţările vizate nu au reacţionat: nu aveau încredere în spionajul elveţian
Roessler avea permisiunea guvernului elveţian pentru activitatea sa secretă, sub condiţia ca Elveţia să aibă prima dreptul de acces la informaţiile primite din Germania. Ca urmare, serviciile elveţiene de informaţii au notificat ataşaţilor militari acreditaţi în Elveţia de ţările ameninţate (mai puţin URSS) că sunt în posesia unor secrete militare alarmante culese de elveţieni în Germania. Niciuna dintre ţările menţionate mai sus nu punea mare preţ pe spionajul elveţian. Edificator în acest context este uluitoarea dezvăluire a acestei cărţi, cum că Rudolf Roessler a impresionat aşa de puternic guvernul elveţian, încât el a fost angajat cu normă întreagă şi cu salariu pe măsură pentru a sorta, evalua şi analiza noianul de informaţii private, strânse de contraspionajul Elveţiei de la sursele avute de-a lungul şi de-a latul Europei. Asta l-a pus pe Roessler într-o situaţie neobişnuită pentru un spion, de a nu pretinde bani pentru rapoartele sale de la ceilalţi beneficiari (Anglia, URSS, etc). În acelaşi timp, acest lucru l-a făcut imediat suspect în ochii beneficiarilor săi, ca având informaţii fără bona fide. În plus, Roessler refuza orice indicaţii privind sursele sale din Germania, fapt care-l punea implicit în postura de posibil agent provocator.
În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveţia de către nazişti
Nici cu sovieticii n-a avut Roessler o viaţă mai uşoară la început. Şandor Rado (nume de cod „Dora”), şeful reţelei de spionaj a GRU în Elveţia, reţea cunoscută ca „Orchestra Roşie”, primise de la Moscova drept „răsplată” pentru trimiterea Planului Barbarossa, furnizat de Roessler, următorul ordin: „Încetaţi orice contact cu Lucy şi oamenii lui!”. În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveţia de către nazişti. Asta l-a pus pe Şandor Rado şi pe telegrafistul său, Alexander Foote, într-o situaţie disperată, neştiind dacă să expedieze sau nu raportul ce îl avea de la Lucy, în care scria că: „În zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, ora 3:15 dimineaţa, Germania va ataca URSS-ul pe un front lung de 1600 km, de la Marea Baltică la Marea Neagră cu 3 milioane de soldaţi, 750.000 de cai, 600.000 de camioane, 7.200 de tunuri, 3.000 de tancuri şi 1.800 de avioane” (pag. 71). Rado şovăia dacă să trimită sau nu Kremlinului acest document, din cauza ordinului de a înceta orice contact cu Lucy. Îl convocase la Lucerna pe Alexander Foote de la Geneva, dar tremura cu dosarul lui Roessler în mână şi nu se putea hotărî să încalce ordinul primit, deşi totul era descris în cele mai mici detalii.
„Understood. Over”
Printre detalii apare şi informaţia că, în România, erau masaţi la graniţa cu URSS 650.000 de militari germani (pag. 67). Foote era furios pe Rado că l-a chemat de la Geneva ca să plângă pe umărul lui. „Este treaba celor de la Moscova de a accepta responsabilitatea acestei situaţii. Cine ştie, mai târziu ai putea fi acuzat de neglijenţă criminală. Şi n-aş vrea să fiu în pielea ta atunci. Imaginează-ţi situaţia ta când Moscova va afla că ai avut acest dosar şi nu l-ai transmis!” (pag. 73). Aceste cuvinte l-au făcut pe Rado să-i dea dosarul telegrafistului pentru transmitere imediată. Din ziua de 14 iunie 1941 până pe 18 iunie Foote a fost neîntrerupt în contact radio cu Moscova. „Singurul răspuns venit de acolo după terminarea transmisiei dosarului au fost două cuvinte: «Understood. Over.» (Înţeles. Terminat.) După ce a terminat de ars toate paginile dosarului şi codurile utilizate, Foote s-a prăbuşit în pat epuizat şi a dormit 24 de ore. Ar fi vrut să păstreze o copie a acestei excepţionale lovituri de spionaj pentru utilizare mai târziu, dar ordinele NKVD erau că totul trebuia distrus” (pag. 73).
Alexandre Foote
Se cunoaşte faptul că data invaziei germane a URSS fusese comunicată Kremlinului de către cel mai bun agent sovietic, Richard Sorge, infiltrat în ambasada Germaniei la Tokio. În plus, Cordell Hull, ministrul de externe american, îl avertizase pe Umanski, ambasadorul sovietic în SUA, că toate misiunile diplomatice americane din Europa telegrafiau la Washington despre iminenta invazie a URSS de către germani. Iar în final, Churchill a confirmat şi el data invaziei obţinută de la spionii lui din Reich.
Dar toate aceste nume n-au făcut altceva decât să trimită Moscovei semnale de alarmă. Roessler şi sursele sale de la O.K.W. au trimis lui Stalin un întreg dosar ale cărui detalii uimesc pe istoricii militari.
O declaraţie de război făcută pe genunchi
Cartea A man called Lucy publică şi declaraţia de război concepută de ministrul de externe von Ribbentrop şi trimisă ambasadorului german la Moscova, pentru a o prezenta lui Molotov. „Informaţii recente primite zilele trecute de către guvernul Reich-ului nu lasă nicio îndoială asupra naturii agresive a mişcărilor de trupe sovietice. Mai mult, informaţii de la o sursă britanică au confirmat existenţa negocierilor conduse de ambasadorul britanic, sir Stafford Cripps, pentru stabilirea unei strânse colaborări militare între Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. Guvernul Reich-ului declară că în violarea angajamentelor sale solemne guvernul sovietic se face vinovat de: a. Continuarea şi intensificarea manevrelor sale în vederea subminării Germaniei şi a restului Europei; b. Concentrarea la frontiera germană a tuturor forţelor sale armate în stare de război; c. Efectuarea de pregătiri evidente de atacare a Germaniei şi cu violarea Pactului de Neagresiune Germano-Rus. Ca urmare, Fuhrerul a ordonat forţelor armate ale Reich-ului să răspundă acestei ameninţări cu toate mijloacele avute la dispoziţie” (pag. 75).
Acest mesaj cinic a fost înmânat lui Molotov în noaptea de 22 spre 23 iunie 1941, la ora 4:45 a.m., de către contele Friederich Werner von Schulenburg, ambasadorul Germaniei. Stenograma întâlnirii acestor doi demnitari menţionează că Molotov l-a întrebat pe ambasador: „«Asta trebuie interpretată ca o declaraţie de război?» Von Schulenburg era fără grai. A ridicat trist din umeri. Furia lui Molotov a învins starea sa de şoc: «Acest mesaj pe care tocmai l-am primit nu poate semnifica altceva decât o declaraţie de război întrucât trupele germane au trecut deja graniţa şi oraşe sovietice ca Odessa, Kiev şi Minsk sunt bombardate de aviaţia germană de o oră şi jumătate». Molotov ţipa acum: «Asta este o încălcare a încrederii fără precedent în istorie. În mod sigur noi n-am meritat asta». Contele von der Schulenburg, care va fi spânzurat de Hitler pentru participarea lui la complotul din iulie 1944, a strâns mâna lui Molotov şi a plecat. Molotov a dat buzna în biroul lui Stalin unde a anunţat: «Germania ne-a declarat război»”.
„De azi, orice informaţii comunicate de Lucy vor fi... transmise imediat”
În aceeaşi noapte de 22 spre 23 iunie 1941, Alexander Foote şi-a pornit radio-emiţătorul pe lungimea de undă folosită de obicei de Ministerul Securităţii Statului din Moscova. Nu era o zi desemnată lui Foote pentru transmisiuni şi se temea că nu va primi vreun răspuns la apelul lui. Foote ca şi alţi spioni ca el simţeau nevoia de a fi în contact cu Moscova în acele ore grele. „Deodată, Foote a fost speriat de un fluierat ascuţit şi prelung în căştile de pe urechile sale. Era centrala de la Moscova a cărei semnătură-radio o recunoscuse instantaneu. O avalanşă de cifre şi litere a urmat ca de obicei. Apoi linişte. Foote a profitat de răgaz ca să decifreze radiograma: «Către toate reţelele. Apel către toate reţelele. Bestiile fasciste au invadat patria muncitorilor. A sosit momentul să facem totul în puterea noastră de a ajuta URSS în lupta sa cu Germania. Semnat: Directorul».
După o scurtă pauză transmisia Centralei a continuat: «NDA... NDA... NDA... Mesaj special.» NDA însemna Foote. «NDA... Centrala a decis ca de acum încolo mesajele tale vor fi împărţite în trei categorii: MSG va desemna comunicaţii obişnuite, RDO mesaje urgent, iar VYRDO va prefaţa orice mesaj de maximă importanţă. De azi, orice informaţii comunicate de Lucy vor fi clasificate ca VYRDO şi transmise imediat. Centrala va fi în alertă pentru comunicaţii 24 de ore zilnic. Numai NDA singur va transmite comunicările lui Lucy». Foote se gândi că lucrurile iau o întorsătură serioasă. Avea să se convingă imediat. I s-a ordonat să-l contacteze imediat pe Lucy. «Moscova aşteaptă cu înfrigurare toate comunicările lui. Lucy va primi un salariu lunar de 7.000 de franci elveţieni (cca 1.600 de dolari), la care se adaugă plăţile adiţionale pentru informaţii excepţionale». În 1941, un salariu de 7.000 de franci elveţieni echivala cu o mică avere”.(pag. 76).
Românii şi ungurii, gata să se încaiere între ei la Cotul Donului
Pe 18 aprilie 1942, Roessler a primit de la Berlin detaliile suplimentare cerute de Stalin pentru luptele grele de la Cotul Donului. Radiograma trimisă imediat lui Stalin includea şi aceste secrete militare: „Linia lungă a frontului care va fi cucerită de Wehrmacht va fi încredinţată pentru apărare unor trupe ne-germane. Vor fi 52 de divizii străine: 27 divizii româneşti, 13 ungureşti, 9 italiene, 2 cehoslovace şi o divizie spaniolă. Pentru că românii şi ungurii se urau unii pe alţii şi erau în stare să se bată între ei, vor fi separaţi prin 9 divizii italiene şi una spaniolă. Înaltul Comandament German nu se baza prea mult pe aceste întăriri ne-germane, fiind îndoielnică valoarea lor militară” (pag. 99).
Divulgarea acestor puncte slabe de pe frontul Donului îl va determina pe mareşalul Jukov să aleagă direcţia loviturii principale exact în sectorul de front apărat de diviziile ne-germane, reuşind spargerea frontului printr-o contra-ofensivă puternică. Întreaga operaţiune de încercuire a Armatei a VI-a germane de sub comanda feldmareşalului von Paulus n-ar fi reuşit fără detaliile trimise zilnic de Roessler. OKW a trimis în ajutorul lui von Paulus armatele blindate conduse de von Manstein şi a deturnat de la acţiunile lor de front alte mari unităţi pentru salvarea Armatei a VI-a. Fiecare din aceste ordine de luptă noi şi urgente erau trimise Moscovei prin radio de Roessler într-un interval de 6-10 ore de la emiterea lor la Berlin. Era ceva nemaiauzit deoarece s-a calculat de către specialişti militari că, în multe împrejurări, ordinele de luptă ale lui Hitler ajungeau la Stalin înaintea primirii lor de către comandanţii germani din linia întâia!
Roessler a divulgat Armatei Roşii slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului
Reţeaua „Lucy” s-a mândrit cu aportul ei la victoriile de la Stalingrad şi Kursk, unde detaliile furnizate Armatei Roşii sunt considerate fără precedent în istoria artei militare! Totul era inclus în radiogramele lui Roessler: sectoarele frontului care vor suferi lovitura principală a Wehrmarcht-ului, numărul soldaţilor şi tehnica de luptă folosită, poziţia exactă a centrelor de comandă germane şi a marilor depozite de muniţii, carburanţi, alimente etc. Doar grupul de armate „Centru” consuma zilnic 18.000 de tone de astfel de furnituri logistice necesare frontului, adică echivalentul a 36 de trenuri de marfă! Roessler a divulgat Armatei Roşii care era slăbiciunea capitală a Wehrmacht-ului: logistica de aprovizionare a fronturilor din URSS, adică asigurarea neîntreruptă a 3 milioane de soldaţi germani cu muniţii, carburanţi şi hrană în cantităţi de zeci de mii de tone zilnic. Pentru înaltul Comandament (OKW) era un coşmar constituirea şi apărarea acelor depozite gigantice, în condiţiile de acces ale Rusiei acelor vremuri, cu drumuri desfundate, magistrale feroviare sistematic distruse de partizani, dar mai ales cu bombardamentele aviaţiei sovietice care erau cu prioritate dirijate spre acele depozite. Rămase fără carburanţi, fie şi câteva zile, armatele de tancuri germane erau ţinte uşoare pentru artileria sovietică.
Elveţia i-a protejat pe Foote şi pe Roessler: i-a arestat, ca să nu ajungă la ei SS-ul
Contraspionajul militar german a sesizat că inamicul primeşte informaţii militare din interiorul Wehrmacht-ului, atunci când a descoperit cu stupoare în oraşe cucerite de germani în URSS copii ale ordinelor de luptă ale OKW traduse în ruseşte! Centrele de depistare a undelor radio de la Dresda au descoperit şi arestat în Germania pe toţi telegrafiştii „Orchestrei Roşii”. Reţeaua „Lucy” transmitea zilnic din Elveţia şi germanii au putut identifica zona geografică. Şeful spionajului extern al Germaniei, generalul Walther Schellenberg, s-a dus de mai multe ori în Elveţia, unde s-a întâlnit de fiecare dată cu omologul său elveţian, generalul de brigadă Roger Masson. Sunt fascinante detaliile acestor întâlniri secrete descrise în cartea de faţă graţie interviurilor luate de autori lui Roger Masson şi, mai ales, stenogramelor anchetării de către englezi a lui Schellenberg, luat prizonier la sfârşitul războiului. (El a decedat în anul 1954, iar cheltuielile înmormântării sale au fost plătite de Coco Chanel).

Deşi Elveţia era neutră, ea a trimis pe Frontul de Est un numar mare de medici elveţieni pentru a trata germanii răniţi, ca să nu mai insistăm asupra aurului furat de nazişti de la evrei, care a ajuns tot în băncile acestei ţări...
Cu toate acestea, conducătorii Elveţiei erau preocupaţi de faptul că spionajul lui Roessler putea servi germanilor drept un „casus belli”, aceştia putând să-i invadeze. Dar, în acelaşi timp, Roessler era finanţat de statul elveţian şi păzit de serviciile de informaţii ale acestuia. Generalul Schellenberg ordonase lui Otto Skorzeny să-l răpească din Elveţia pe Alexander Foote, al cărui radio-emiţător fusese identificat de spionii SS . Servitoarea lui Foote era plătită de agenţii SS şi urma să le descuie uşa în ziua de 23 noiembrie 1943.
Cu trei zile înainte, la ora 1:15 noaptea, Foote era arestat de poliţia elveţiană şi închis împreună cu Roessler la aceeaşi închisoare, în celule confortabile, cu tot ce aveau nevoie. Acolo nu mai putea ajunge SS-ul lui Schellenberg. O lună mai târziu, „Armata Roşie trecea graniţele Poloniei şi României, practic încheind eliberarea ţării lor” (pag. 164).
Generalii trădători din OKW au rupt legăturile cu Roessler
După patru ani de război, guvernul elveţian a ridicat restricţiile de camuflaj pe timpul nopţii. După eliberarea Parisului au fost eliberaţi şi Roessler cu toţi oamenii lui. Şandor Rado şi Alexander Foote au plecat împreună la Paris, unde s-au dus direct la ambasada sovietică. Acolo au fost luaţi drept agenţi provocatori de către diplomaţii sovietici. S-a telefonat la Kremlin de unde s-a primit ordinul ca amândoi să se întoarcă la Moscova, aşa că au plecat cu primul avion. Rado s-a confesat lui Foote că îi este teamă de soarta care-l aştepta pentru că erau sume mari de bani pe care le primise ca director al „Orchestrei Roşii”, sume pe care nu le putea deconta. Nu ştiuse să facă diferenţa dintre banii cuveniţi lui şi sumele destinate activităţii reţelei sale... La prima escală făcută de avion la Cairo, Şandor Rado a dispărut. Foote s-a întors singur la Moscova, unde a fost promovat maior în Armata Roşie şi trimis la Segodnia (o şcoală de perfecţionare a spionilor sovietici). I s-a spus, ca să-l sperie, că Rado a fost capturat, judecat şi executat în Egipt. Nu era adevărat, fusese capturat, dar în loc de pedeapsa capitală, Rado a făcut 11 ani într-un lagăr de muncă din Siberia împreună cu Rachel „Sissi” Duebendorfer, un alt nume legendar al „Orchestrei Roşii”.
La data apariţiei cărţii de faţă, Şandor Rado era profesor de geografie la Universitatea din Budapesta, iar Rachel Duebendorfer trăia cu fiica ei, Tamara, în Germania. Alexander Foote a fost trimis în Mexic, unde urma să-i spioneze pe americani. A preferat să dezerteze la britanici, unde a scris cartea Handbook for Spies şi a trăit confortabil până la moartea sa din august 1957.
Rudolf Roessler a încercat de mai multe ori să-i contacteze în Germania pe generalii germani care i-au fost surse. Aparatul său de radio emisie-recepţie era intact, dar n-a primit niciun răspuns. Concluzia era evidentă pentru el: generalii au putut vedea cu ochii lor că venirea Armatei Roşii n-a însemnat renaşterea Germaniei anterioare venirii lui Hitler la putere. Ţara lor era dezmembrată de învingători. În plus, viaţa lor şi a familiilor lor era în constant pericol pentru că ei erau în bună parte răspunzători pentru milioanele de germani căzuţi în pe Frontul de Est. Neonaziştii din Europa încearcă şi azi să afle numele generalilor trădători de la OKW, chiar dacă sunt morţi. Ei au copii şi urmaşi, nu? Rudolf Roessler, sărac şi deznădăjduit, a decedat la 61 de ani în anul 1958. Cheltuielile înmormântării sale la Lucerna au fost plătite de un necunoscut.


marți, 4 aprilie 2017

Marele SECRET din spatele Victoriei lui Trump – Insectarul DIGITAL de Oameni




Revista elveţiană Das Magazin oferă, într-o documentare excepţională explicaţia acestui fenomen care a şocat lumea.
Pe 9 noiembrie 2016, în jurul orei 8.30 dimineața, Michal Kosinski s-a trezit în camera sa din Hotelul Sunnehus din Zürich. Cercetătorul de 34 de ani susținuse la Institutul Federal Elvețian pentru Tehnologie (ETH) o conferință despre pericolele metadatelor și ale revoluției digitale.
Kosinski ține în mod regulat conferințe pe aceste teme în lumea întreagă. Este expert senior în psihometrie, o ramură a psihologiei bazată pe date.
Când a deschis televizorul în dimineața aceea, a văzut că bomba explodase: în ciuda previziunilor făcute de toate institutele de sondare prestigioase, Donald J. Trump fusese ales președinte al Statelor Unite.
Timp de multe ore, Kosinski a privit cum tabăra Trump îşi savura victoria, a văzut rezultatele care veneau din fiecare stat și a avut o intuiție că rezultatul acestor alegeri are o legătură cu cercetările sale.
În aceeași zi, pe atunci o obscură companie britanică cu sediul la Londra emitea un comunicat de presă semnat Alexander James Ashburner Nix:
„Suntem încântați că abordarea noastră revoluționară privind comunicarea pe baza datelor a jucat un rol decisiv în extraordinara victorie a președintelui Trump.”
Nix este un britanic de 41 de ani, și Președinte Director General al companiei Cambridge Analytica. Este întotdeauna îmbrăcat impecabil în costume de comandă, poartă ochelari de firmă şi părul blond ondulat dat de pe frunte spre spate.
Alexander Nix
Compania sa nu a participat doar la campania electorală online a lui Trump ci și la cea pentru Brexit.
Dintre acești trei jucători – meditativul Kosinski, foarte spilcuitul Nix și surâzătorul Trump – unul a lansat revoluția digitală, unul a pus-o în practică și al treilea a beneficiat de ea.
Big Data – urmele pe care le lăsăm peste tot fără să ştim
Oricine nu a petrecut ultimii cinci ani pe o altă planetă este familiarizat cu termenul Metadate (Big Data). Metadate înseamnă în esență că orice facem, atât online cât și offline, lasă urme digitale. Orice operațiune executăm cu cardurile noastre, orice căutare pe care o tastăm pe Google, orice mișcare facem pe telefonul nostru mobil este înregistrată, orice „like” este stocat. Mai ales fiecare „like”.
Multă vreme nu a fost prea clar la ce ar putea folosi aceste date – cu excepția poate de a putea găsi reclame la remedii pentru hipertensiune imediat după ce am tastat „scădere tensiune arterială”.
Pe 9 noiembrie 2016, a devenit limpede că se poate face mult mai mult. Compania aflată în spatele campaniei online a lui Trump – aceeași care a lucrat și pentru tabăra „Leava.EU” la începutul campaniei de Brexit – era o companie de Big Data: Cambridge Analytica.
Pentru a înțelege rezultatul alegerilor – și în ce mod comunicarea politică ar putea opera în viitor – este nevoie să începem cu un incindent straniu la Universitatea Cambridge, în 2014, la Centrul de Psihometrie Kosinski.
Psihometria, numită uneori și psihografie, se ocupă cu măsurarea trăsăturilor psihologice, ca de exemplu personalitatea. În anii 1980, două echipe de psihologi au creat un model care căuta să evalueze oamenii pe baza a cinci trăsături ale personalității, cunoscute ca „Big Five”. Acestea sunt Deschiderea (cât de deschis ești la noi experiențe?), Conștiinciozitatea (cât de perfecționist ești?), Extravertirea (cât de sociabil ești?), Acceptabilitatea (cât de prevenitor și cooperant ești?) și Nevrotismul (ești ușor iritabil?).
Pe baza acestor cinci trăsături – cunoscute și sub acronimul OCEAN, după inițialele de la termenii openness, conscientiousness, extroversion, agreeableness, neuroticism – putem realiza o evaluare relativ precisă a genului de persoană aflată în fața noastră. Aceasta include necesitățile și temerile ei, și care este modul probabil în care va reacționa.
„Big Five” a devenit standardul tehnic al psihometrilor. Însă vreme îndelungată problema acestei abordări a fost colectarea datelor, deoarece implica completarea unui chestionar complicat și foarte personal. Apoi a apărut Internetul. Și Facebook. Și Kosinski.
Operaţiunea OCEAN
Michal Kosinski era student la Varșovia când viața lui a luat o turnură nouă în 2008. A fost primit la Universitatea Cambridge pentru a-şi da doctoratul la Centru de Psihometrie, una din cele mai vechi instituții de acest gen din lumea întreagă.
Michal Kosinski
Kosinski i s-a alăturat colegului său David Stillwell la un an după ce acesta lansase o mică aplicație pe Facebook, în zilele în care platforma nu devenise colosul de astăzi. Aplicația lor, „MyPersonality”, le permitea utilizatorilor să completeze diferite chestionare psihometrice, inclusiv câteva întrebări psihologice din chestionarul Big Five. („Intru ușor în panică” „Îi contrazic pe ceilalți”).
Pe baza acestei evaluări utilizatorii primeau un „profil al personalității” – valorile individuale ale Big Five – și putea opta să împărtășească datele profilului de Facebook cu cercetătorii.
Kosisnki se aştepta ca doar câteva zeci de colegi și prieteni să completeze chestionarul, dar în scurt timp sute, mii și apoi milioane de persoane și-au dezvăluit convingerile cele mai intime.
Deodată, cei doi doctoranzi au devenit proprietarii celei mai mari baze de date adunate vreodată, care combina scoruri psihometrice cu profiluri de Facebook.
Abordarea pe care Kosinski și colegii săi au dezvoltat-o în anii următori a fost destul de simplă. Mai întâi, le dădeau subiecților un chestionar sub forma unui test grilă online. Din răspunsuri, psihologii calculau valorile personale Big Five ale respondenților. Apoi, echipa lui Kosinski compara rezultatele cu tot felul de alte date online de la subiecți: la ce au dat „like”, ce au distribuit sau postat, sau ce sex, vârstă sau loc de rezidență au specificat. Acest lucru le permitea cercetătorilor să unească punctele și să facă corelațiile.
„Like”-ografia descoperă şi cât lapte ai supt
În urma celor mai simple acțiuni online puteau fac deducții remarcabil de precise. De pildă, bărbații care dădeau „like” la marca de cosmetice MAC erau foarte probabil homosexuali; unul dintre cele mai bune indicii ale heterosexualității era să dai „like” la trupa de hip-hop Wu Tang Clan. Cine o simpatiza pe Lady Gaga era foarte probabil un extravertit, în vreme ce o persoană care dădea „like” la o temă filosofică era mai degrabă introvertit.
Deși fiecare piesă din această construcție pare prea mică pentru a produce o concluzie sigură, când zeci, sute, mii de astfel de informații individuale erau puse la un loc, predicțiile rezultate deveneau destul de precise.
Kosinski și echipa sa și-au îmbunătățit continuu modelul. În 2012, ei au dovedit că pe baza unei medii de 68 de „like”-uri date de un utilizator era posibil să îi ghicești culoarea pielii (precizie 95%), orientarea sexuală (precizie 88%), sau simpatiile pentru Partidul Democrat sau cel Republican (85%).
Nu s-au oprit aici. Coeficientul de inteligență, convingerile religioase, ca și consumul de alcool, de tutun sau de droguri etc. puteau fi și ele determinate.
Din date era posibil să deduci inclusiv dacă părinții cuiva erau divorțați.
Eficiența simulării lor era ilustrată prin cât de bine putea prezice răspunsurile unui subiect. Kosinski a continuat să lucreze la perfecționarea simulărilor: în scurt timp a ajuns capabil să evalueze o persoană mai bine decât colegii de muncă ai acesteia, doar pe baza a zece „like”-uri pe Facebook.
Șaptezeci de „like”-uri erau suficiente pentru a depăși nivelul a ceea ce prietenii unei persoane știau despre aceasta, 150 – ceea ce știau părinții și 300 – ceea ce știa despre ea partenerul său.
Mai multe „like”-uri puteau depăși chiar și ceea ce o persoană credea că știe despre ea însăși.
În ziua în care Kosinski și-a publicat descoperirile, a primit două telefoane: o amenințare cu un proces și o ofertă de muncă. Amândouă, de la Facebook.
Motor de căutare pentru Oameni
La doar câteva săptămâni după acea „like”-urile pe Facebook au devenit private din oficiu. Înainte, setările din oficiu permiteau ca oricine să vadă „like”-urile oricui.
Însă aceasta nu a reprezentat un obstacol în calea colectorilor de date; în timp ce Kosinski a cerut mereu aprobarea utilizatorilor, numeroase aplicații și chestionare online de astăzi solicită accesul la datele private ca o precondiție pentru a face teste de personalitate.
Însă nu era vorba numai despre „like”-uri sau Facebook: Kosinski era capabil acum să atribuie cele cinci mari valori psihometrice doar pe baza numărului de fotografii de profil pe care o persoană le are pe Facebook, sau câte contacte are aceasta (un bun indicator de extravertire).
Și mai dezvăluim ceva despre noi înșine, chiar și atunci când nu suntem online. De exemplu, senzorul de mișcare al telefonului nostru dezvăluie cât de repede ne mișcăm și cât de departe călătorim (aceasta se corelează cu instabilitatea emoțională).
Kosinski a concluzionat că smatphone-ul este un amplu chestionar pe care îl completăm în mod constant, fie că suntem conștienți, fie că nu.
Totuși, mai presus de toate – și aici este cheia – lucrurile funcționează și în sens invers: nu doar că pornind de la datele tale ți se poate crea profilul psihologic, dar datele tale pot fi folosite și atunci când se caută anumite profiluri: toți tații anxioși, toți introvertiții mânioși, de pildă.  Sau poate toți indecișii democrați?
Ceea ce Kosinski a inventat era un fel de motor de căutare a oamenilor. Atunci și-a dat seama de potențialul, dar și inerentul  pericol al muncii sale.
Pentru Kosinski, internetul a fost dintotdeauna un dar căzut din paradis. Ceea ce a dorit mereu să facă a fost să dea ceva înapoi, să împărtășească.
Datele pot fi copiate, așa că de ce nu ar profita toată lumea de pe urma lor? Acesta era spiritul unei întregi generații. Începutul unei noi ere care transcendea granițele muncii fizice.
Dar ce s-ar fi întâmplat, se întreba Kosinski, dacă unii ar fi abuzat de motorul său de căutat oameni pentru a manipula?
Așa că a început să adauge avertismente la majoritatea lucrărilor sale științifice. El atrăgea atenţia că abordările sale „ar putea reprezenta amenințări la adresa binelui individual, a libertății sau chiar a vieții”. Însă nimeni nu părea să înțeleagă ce voia să spună.
Misteriosul Dr. Spectre îşi face apariţia
Cam în aceeași perioadă, pe la începutul lui 2014, Kosinski a fost abordat de un tânăr asistent de la catedra de Psihologie, pe nume Alexander Kogan. I-a spus că o face în numele unei companii interesate de metoda lui Kosinski și care ar dori să acceseze datele din aplicația „MyPersonality”. Kogan a spus că nu a fost mandatat să dezvăluie și pentru ce scop.
La început, Kosinski și echipa lui au luat în considerare oferta, care ar fi adus mulți bani institutului, însă apoi a ezitat. Într-un final, își amintește Kosinski, Kogan i-a dezvăluit numele companiei: SCL sau Strategic Communication Laboratories. Kosinski a căutat numele companiei pe Google: „(Suntem) Prima opțiune pentru o agenție de management”, scria pe site-ul companiei.
SCL oferea strategii de marketing bazate pe simulările psihologice. Unul dintre domeniile sale principale: influențarea alegerilor. Influențarea alegerilor? Tulburat, Kosinski a cercetat și restul paginilor. Ce fel de companie era asta? Și ce puneau la cale oamenii ăștia?
Ceea ce Kosinski nu știa la vremea respectivă: SCL este compania-mamă pentru un grup întreg de firme. Este neclar cine este proprietarul SCL și aş diverselor sale filiale din cauza unei structuri corporatiste stufoase, ceva asemănător celor din Panama Papers.
Unele dintre filiale au fost implicate în alegeri din Ucraina până în Nigeria, l-au sprijinit pe monarhul Nepalului împotriva rebelilor, în vreme ce altele au creat sisteme pentru a influența Europa de Est (un program NATO de contracarare a proganadei Rusiei în zonă) sau de a-i face pe cetățenii afgani să fie mai favorabili față de NATO.
Iar în 2013 SCL a creat o nouă companie pentru a participa la alegerile din Statele Unite: Cambridge Analytica.
Kosinski nu știa nimic despre toate astea, însă avea o presimțire rea. „Totul a început să pută”, își amintește el. După noi investigații, a descoperit că Alexander Kogan a înregistrat în secret o companie care făcea afaceri cu SCL. Potrivit unui articol din decembrie 2015, din The Guardian, și al unor documente interne ale companiei prezentate revistei Das Magazin, rezulta că SCL a aflat despre metoda lui Kosinski de la Kogan.
Kosinski a ajuns să suspecteze că firma lui Kogan a reprodus măsurătorile făcute pe baza „like”-urilor de pe Facebook pentru a le vinde acestei companii de influențare a alegerilor.
Atunci a rupt imediat orice contact cu Kogan și l-a informat pe directorul institutului, aprinzând un conflict în interiorul universității. Institutul se temea pentru reputația sa.
Alexander Kogan s-a mutat la Singapore, s-a căsătorit și și-a schimbat numele în Dr. Spectre.
Michal Kosinski și-a terminat doctoratul, a primit o slujbă la Stanford și s-a mutat în Statele Unite.

Vreme de un an a fost liniște. Apoi, în noiembrie 2015, cea mai radicală tabără dintre cele două ale Brexitului, „Leave.EU”, sprijinită de Nigel Farage a anunțat că a angajat o companie de Big Data pentru a-i sprijini campania online: Cambridge Analytica. Specialitatea companiei: politici inovative de marketing – „microtargeting” – prin măsurarea personalității oamenilor pornind de la comportamentul lor online pe baza modelului OCEAN.
Kosinski a început să primească e-mail-uri în care era întrebat ce legătură are cu toate astea – cuvintele Cambridge, personalitate și analytics i-au dus pe mulți cu gândul la Kosinski.
Era prima oară când auzea de această companie, care și-a împrumutat numele, spunea ea, de la primii săi angajați, cercetători din cadrul universității. Oripilat s-a uitat pe website-ul companiei. Metodologia lui era folosită în scopuri politice?
După Brexit, prieteni și cunoștințe i-au scris să-i reproșeze ce a făcut. Oriunde mergea, Kosinski era nevoit să explice că nu are nimic de-a face cu această companie.
(Rămâne neclar cât de mult a fost implicată Cambridge Analytica în campania de Brexit, compania a refuzat să discute aceste aspecte.)
„Bad Moon Rising”
Summit-ul Concordia este un fel de Forum economic mondial de la Davos în miniatură. Sunt invitați decidenți din lumea întreagă.
O voce catifelată de femei anunță:
„Îl invit în scenă pe Alexander Nix, CEO al Cambridge Analytica.”
Un bărbat zvelt într-un costum închis la culoare urcă pe scenă. Mulți din sală știu că este șeful strategiei digitale a lui Trump.
Cu câteva săptămâni înainte, Trump scria pe Twitter, deși destul de criptic: „Curând mă veți numi Mr. Brexit.” Observatorii politici au remarcat într-adevăr câteva asemănări frapante între agenda lui Trump și cea a mișcării Brexit.
Dar puțini au făcut legătura cu angajarea unei companii de marketing numite Cambridge Analytica.
Până atunci, campania digitală a lui Trump însemnase o singură persoană, Brad Parscale, un antreprenor de marketing care îi crease lui Trump un website pentru 1500 de dolari. La 70 de ani, Trump nu este prea înclinat spre tehnologie, pe biroul lui nu este nici un computer. Trump nu scrie e-mail-uri, dezvăluia odată asistenta sa personală. Ea este cea care l-a convins să-și ia un smartphone, de pe care acum dă non-stop mesaje pe Twitter.
De cealaltă parte, Hillary Clinton se baza puternic pe moștenirea primul președinte „al rețelelor de socializare”, Barack Obama. Avea listele cu adrese ale Partidului Democrat, lucra cu excepționalii analiști de Big Data de la BlueLabs și primea sprijin de la Google și DreamWorks.
Când în iunie 2016 s-a anunțat că Trump a angajat Cambridge Analytica, establishmentul din Washington a strâmbat din nas. Niște tipi străini în costume de comandă care nu înțeleg America și oamenii ei? Serios?
„Creierul cu noduri” de la Cambridge
„Este un privilegiu pentru mine să vă vorbesc astăzi despre puterea Metadatelor și a psihometriei în procesul electoral.” Logo-ul Cambridge Analytica – un creier compus din noduri de rețea, asemenea unei hărți – se află în spatele lui Alexander Nix.
„Cu 18 luni în urmă, senatorul Cruz era unul dintre cei mai impopulari candidați”, explică blondul cu un accent britanic tăios. „Mai puțin de 40% din populație auzise de el”, continuă analistul.
Alexander Nix pe scena Forumului Concordia
Cambridge Analytica s-a implicat în campania prezidențială americană cu aproape doi ani în urmă, inițial în calitate de consultant al lui Ben Carson și Ted Cruz . Cruz și ulterior Trump au fost finanțați în secret de miliardarul din domeniul software Robert Mercer, care, împreună cu fiica sa, Rebekah, se spune că este investitorul principal al Cambridge Analytica.
„Așadar, cum a făcut?” Până acum explică Nix, campaniile electorale au fost organizate pe baza conceptelor demografice. „Este o idee de-a dreptul ridicolă că o femeie ar trebui să primească același mesaj datorită sexului ei – sau toți oamenii de culoare, datorită rasei lor.”
Ceea ce voia să spună Nix era că în timp ce alți consultanți se bazează pe datele demografice, Cambridge Analytica folosește psihometria.
Nix afişează următoarea imagine pe ecranul din spate: cinci fețe diferite fiecare corespunzând unui profil psihologic. Este Big Five sau modelul OCEAN. „La Cambridge”, spune el, „putem crea un model pe baza căruia să ghicim personalitatea oricărui adult din Statele Unite.”
Sala este captivată. Potrivit lui Nix, succesul companiei sale se bazează pe o combinație de trei elemente: știința comportamentală bazată pe modelul OCEAN, analiza Metadatelor, și publicitatea „țintită”. Aceasta din urmă este publicitate individualizată, adaptată pe cât posibil la personalitatea unui consumator individual.
Nix a explicat inocent cum face compania sa asta. Mai întâi, Cambridge Analytica cumpără date personale din diferite surse, precum registrele funciare, dealerii auto, bazele de date ale lanțurilor de magazine: ce reviste citești, ce biserici frecventezi…
Metodologia pare destul de asemănătoare celei dezvoltate cândva de Michal Kosinski. Iar compania a făcut exact ceea ce se temea Kosinski: „Am făcut profilurile fiecărei persoane adulte din Statele Unite – 220 de milioane.”
Cum să-i ţii pe alegătorii lui Hillary departe de urne
Inconsecvențele uluitoare ale lui Trump și mesajele sale contradictorii s-au dovedit brusc a fi cel mai mare atu al său: un mesaj diferit pentru fiecare alegător. În august 2016, matematiciana Cathy O’Neil observa pe blogul său că Trump acționa conform unui algoritm perfect de oportunități.
Alexander Nix își reamintește și el:
„Aproape fiecare mesaj pe care Trump îl transmitea era dictat de analiza datelor.”
În ziua celei de-a treia dezbateri televizate dintre Trump și Clinton, echipa lui Trump a testat 1750.000 de variații ale mesajelor publicitare pentru afirmațiile sale, pentru a găsi prin intermediul Facebook varianta optimă.
Majoritatea diferențelor erau microscopice, pentru a „atinge” țintele din cel mai bun unchi psihologic: titluri cu caractere diferite, culori, majuscule, cu o imagine sau un video.
Acest reglaj fin permite mesajelor să ajungă până la cele mai mici grupuri, a exprimat Nix. „Ne putem adresa satelor sau cartierelor în mod foarte specific. Până la nivel de indivizi.”
În districtul Little Haiti din Miami, echipa de campanie a lui Trump le-a trimis locuitorilor informații despre uriaşul scandal în care Fundația Clinton a „subtilizat” miliarde de dolari din ajutoarele internaționale, după cutremurul devastator din 2010. Echipa Trump încerca astfel să-i determine pe oameni să nu meargă la vot. Acesta a fost unul dintre scopurile majore: să-i țină pe potențialii votanți ai lui Hillary (inclusiv militanții de stânga, afro-americanii și femeile tinere) departe de urne.
Nix și-a încheiat conferința de la Summit-ul Concordia proclamând că publicitatea generalizată, adresată tuturor („blanket advertising”) a murit. „Copiii mei nu vor înțelege niciodată acest concept de comunicare în masă.”
Și părăsind scena, a anunțat că, după ieșirea lui Ted Cruz din cursă, compania sa va sprijini unul dintre candidații rămași.
În ce măsură „trupele digitale” ale lui Trump au „țintit” cu precizie populația americană a fost mai puţin evident la momentul respectiv, deoarece aceste „atacuri” s-au produs mai puțin pe canalele TV „mainstream” și mai mult cu ajutorul mesajelor personalizate pe rețelele sociale și canalele TV digitale.
Și în vreme ce echipa lui Clinton credea că se află în frunte, bazându-se pe proiecțiile demografice, jurnalistul de la Bloomberg Sasha Issenberg a fost uimit să observe cu ocazia unei vizite la San Antonio – acolo unde era sediul de campanie digitală al lui Trump – că se organiza un al doilea „cartier general”.
Echipa Cambridge Analytica, compusă se pare din vreo zece oameni, a primit 100.000 de dolari de la Trump în iulie,  250.000 de dolari în septembrie, și 5 milioane de dolari în septembrie.
Potrivit lui Nix, compania a câștigat cu totul peste 15 milioane de dolari.
Cum să furi votul din casa omului
Măsurile „digitale” impuse de Cambridge Analytica în campania lui Trump au fost radicale: din iulie 2016, reprezentanților publicitari ai echipei li s-a pus la dispoziție o aplicație cu ajutorul căreia puteau identifica opiniile politice și tipurile de personalități ale locatarilor unei case. Era aceeași aplicație folosită și în campania de Brexit.
Aplicaţia care a permis „perierea” stradă cu stradă, casă cu casă
Oamenii lui Trump sunau doar la ușile caselor pe care aplicația îi indica drept receptivi la mesajele lor.
Ei veneau pregătiți cu ghiduri de conversație croite după personalitatea locatarilor și încărcau în aplicație noile informații culese la fața locului, care erau apoi transmise la sediul central de campanie.
Nimic nou. Și democrații au făcut lucruri similare, însă nu există nici un indiciu că ei s-au bazat pe identificarea profilurilor psihologice. În schimb, Cambridge Analytica a împărțit populația americană în 32 de tipuri de personalități și s-a concentrat doar pe 17 state.
Și la fel cum Kosinski stabilise că bărbații care preferă cosmeticele MAC sunt probabil în bună măsură homosexuali, compania a descoperit că o preferință pentru mașinile fabricate în Statele Unite însemna un indiciu puternic că respectiva persoană este un potențial alegător al lui Trump.
Printre altele, asemenea descoperiri indicau și care mesaje ale lui Trump funcționau mai bine și unde.
Decizia ca el să se concentreze pe statele Michigan și Wisconsin a fost luată pe baza analizelor acestor date.
Donald Trump devenise instrumentul prin care se implementa un model de Metadate.
În ce măsură metodele psihometrice au influențat efectiv alegerile? Când i s-a pus această întrebare, Cambridge Analytica a refuzat să ofere vreo dovadă a eficienței campaniei sale. Și este foarte posibil ca la această întrebare să nu existe un răspuns.
Și totuși o serie de indicii există: ascensiunea surprinzătoare a lui Ted Cruz după alegerile primare este o realitate. Ca și numărul crescut de votanți din mediile rurale. S-a înregistrat un declin al numărului de „voturi timpurii” („early votes”) ale afro-americanilor.
Și faptul că Trump a cheltuit atât de puțini bani poate explica eficiența campaniei bazate pe personalitatea indivizilor. Ca și faptul că a investit mai mult în publicitatea digitală decât în cea TV, în comparație cu Clinton.
Facebook s-a dovedit a fi arma supremă și cel mai bun agent de campanie electorală, după cum spune Nix.
Multe voci au susținut că statisticienii au pierdut alegerile din cauză că predicțiile lor au fost atât de eronate. Nu cumva, în realitate, statisticienii au câștigat alegerile – dar numai cei care au folosit noua metodă?
Un alt mare câștigător este Cambridge Analytica. Steve Bannon, membru în conducerea companiei, fost șef al publicației conservatoare Breitbart News, a fost angajat consilier și șef al echipei de strategi a lui Trump.
Cambridge Analytica a primit propuneri de colaborare din partea premierului Marii Britanii, dar și din Germania, Elveția sau Australia. Anul acesta au loc alegeri cruciale în trei țări europene: Germania, Franța și Olanda. Succesul electoral a venit la momentul oportun pentru Cambridge Analytica.
Lumea s-a întors cu susul în jos. Marea Britanie iese din UE, Donald Trump este președintele Statelor Unite. Iar la Stanford, Kosinski, care avertiza asupra pericolelor folosirii psihometriei în domeniul politicii primește din nou mesaje acuzatoare: „Nu”, spune Kosinski liniștit, clătinând din cap. „Nu e vina mea. Nu eu am construit această bombă. Doar am arătat că ea există scrie