Cristian Sima - MAREA DEZVALUIRE - 6

Cap. 5. Muzicala - Prietenii mei, iubirile mele,
belelele mele
“Am muncit,
Ani în sir.
Fara pace,
Zi si noapte
Pentru a reusi.
Pentru a urca
Piscurile.
uitând,
deseori,
în cursa mea contra timpului,
de prietenii mei, de iubirile mele, de belelele mele.
Cu toata energia am fugit,
însetat,
obstinat,
spre orizont,
54
spre iluzia abstractului,
sacrificând, îmi pare rau acum si ma acuz
prietenii mei, iubirile mele, belelele mele.
Prietenii mei erau toti la comun,
iubirile mele faceau foarte bine dragoste iar belelele erau
cele ale vârstei noastre,
unde banul, din pacate, stimula cotidianul nostru
pentru a fi mândru,
sunt mândru,
între noi va marturisesc
mi-am trait viata, dar, pentru ca este un dar,
as da tot ce am pentru a-i regasi, admit,
pe prietenii mei, iubirile mele, belelele mele
relatiile mele - ah, relatiile mele
sunt - pe bune sunt,
la nivel înalt - foarte sus puse,
decorate - foarte decorate
influente - foarte influente
cu c..e - cu multe c…e
tipi de bine - foarte, foarte de bine,
sunt seriosi - prea seriosi,
dar lânga ei - foarte aproape de ei,
îi regret mereu,
pe prietenii mei, iubirile mele, belelele mele.”
Textul în franceza:
“J´ai travaillé
Des années
Sans répit
Jour et nuit
55
Pour réussir
Pour gravir
Les sommets
En oubliant
Souvent dans
Ma course contre le temps
Mes amis, mes amours, mes emmerdes
A corps perdu
J´ai couru
Assoiffé
Obstiné
Vers l´horizon
L´illusion
Vers l´abstrait
En sacrifiant
C´est navrant
Je m´en accuse à présent
Mes amis, mes amours, mes emmerdes
Mes amis c´était tout en partage
Mes amours faisaient très bien l´amour
Mes emmerdes étaient ceux de notre âge
Où l´argent c´est dommage
Eperonnait nos jours
Pour être fier
Je suis fier
Entre nous
Je l´avoue
J´ai fait ma vie
Mais il y a un mais
Je donnerais
56
Ce que j´ai
Pour retrouver, je l´admets
Mes amis, mes amours, mes emmerdes
Mes relations – Ah! mes relations
Sont – Vraiment sont
Haut placées – Très haut placées
Décorées – Très décorées
Influents – Très influents
Bedonnants – Très bedonnants
Des gens bien – Très très bien
Ils sont sérieux – Trop sérieux
Mais près d´eux – Tout près d´eux
J´ai toujours le regret de
Mes amis, mes amours, mes emmerdes
Mes amis étaient plein d´insouciance
Mes amours avaient le corps brûlant
Mes emmerdes aujourd´hui quand j´y pense
Avaient peu d´importance
Et c´était le bon temps
Les canulars
Les pétards
Les folies
Les orgies
Le jour du bac
Le cognac
Les refrains
Tout ce qui fait
Je le sais
Que je n´oublierai jamais
Mes amis, mes amours, mes emmerdes.”
57
Cap. 6. Vacantele mele
Nu mi-am petrecut toata copilaria la Oltenita. Din fericire,
existau si vacantele, mai ales vacantele fara tata si,
evident, fara program. În fiecare iarna, mergeam la bunicii
materni în nordul Moldovei, la Stefanesti, în judetul
Botosani, acolo unde se agata harta în cui.
În 1958, când a terminat facultatea, tata îsi luase repartitie
la Stefanesti, pe atunci în regiunea Suceava, una dintre
putinele zone ale tarii înca necooperativizate la acea data.
Acolo a cunoscut-o pe mama, Felicia Volintiru, studenta
la chimie în Iasi. Amândoi parintii ei erau dascali: tatal,
Stefan, profesor de matematica la liceul din Stefanesti,
mama, Maria, profesoara de franceza-româna la Liceul
“Negruzzi” din Iasi. Bunicul era un om de o blândete si o
sensibilitate deosebite, un pic cam pisalog, nationalist, dar
moldovean convins (subiectul lui de discutie preferat era
Basarabia, reunificarea Basarabiei cu România fiind, dupa
el, sarcina generatiei mele). Din pacate, generatia mea nu
si-a îndeplinit sarcina si mi-e rusine sa spun ca, desi
aveam sa vizitez toate tarile Europei, de la Urali pâna la
Atlantic, n-am fost în Republica Moldova (nici în
Bielorusia). De fapt, nici la Turtucaia n-am reusit sa ajung
vreodata, cu toate ca în copilarie, privind peste Dunare,
ma gândeam cum sa fac sa trec dincolo macar câteva
minute, ca sa vad localitatea.
Bunicul credea ca leaganul culturii române e în Moldova
si arunca în joc toate argumentele de care dispunea pentru
a te convinge de asta. Desi îl puneam deseori în
58
dificultate cu problemele mele de geometrie, accepta
înfrângerea, iar uneori, când reuseam sa dau vreo solutie
mai spectaculoasa, îsi lua notite. Nu era pasionat de
matematica, în schimb, adora filozofia, mai ales ca fratele
lui mai mic, mort de tuberculoza înainte de razboi, fusese
un gânditor promitator si obtinuse, se pare, un doctorat în
filozofie la Heidelberg. Bunicul îsi iubea enorm familia si
pentru ea era gata de orice sacrificiu. Facea piata, o ajuta
pe bunica la bucatarie si la alte treburi femeiesti, lucru
ciudat pentru un moldovean destoinic din Stefanesti, unde
patriarhatul statea la loc de cinste. Cam toti prietenii îl
luau peste picior pentru înclinatiile lui gospodaresti. De la
fratele mai mic mostenise o biblioteca impresionanta, de
care am beneficiat si eu.
Bunica gatea dumnezeieste. Tortul ei de bezele, pentru
care trebuia sa munceasca o zi întreaga si pe care mi-l
trimitea mai târziu cu trenul la Bucuresti, a ramas cel mai
delicios dulce, nu doar pentru mine, ci pentru toti cei ce
s-au înfruptat din el: colegi de catedra de la Politehnica,
colegi de facultate si mai ales iubitele mele din perioada
comunista. Bunica era si mare specialista în gramatica,
scrisese împreuna cu varul ei, Virgil Dron, o carte foarte
cunoscuta în epoca. Avea un jour fixe, când juca pocher
cu prietenii, bârfind ultimele evenimente din sat sau de la
Iesi. Mie îmi trezea curiozitatea orice fel de joc de carti,
dat fiind ca tata nu ma învatase nici unul, nici macar popaprostu’
(ma învatase, în schimb, sah). Cartile de joc erau
interzise acasa, la Oltenita, iar cu ceilalti copii nu jucasem
niciodata, caci astfel de “ocupatiuni” nu intrau în
59
program. Am învatat sa joc poker la 12 ani, pe ascuns,
sprijinit de bunica. Ea era un foarte bun psiholog si
stapânea perfect arta cacealmalei, pe care cred ca mi-a
transmis-o si mie. Eu aveam s-o duc la paroxism, dar nu la
masa verde, ci direct în ringul bursier.
Vacantele mele la bunici amestecau lectura cu o libertate
pe care n-am mai cunoscut-o de atunci. Casa cu cerdac de
la Stefanesti aducea a conac si, împreuna cu imensa
gradina de peste doua hectare, îmi amplifica senzatia de
libertate. Acolo, în Moldova, la bunici, am cunoscut multi
intelectuali profunzi, ceea ce nu mi s-a întâmplat în Regat.
Discursul lor era mult mai coerent si mai ales mult mai
tolerant decât al celor din Ardeal, chiar daca si unii, si altii
erau vajnici anticomunisti. Mi-am cunoscut si strabunicul:
luptase ca ofiter la Marasesti, unde pierduse un picior.
Avea un adevarat cult pentru regele Ferdinand - dupa el,
cel mai mare om politic al României si implicit cel mai
mare patriot. “Ferdinand pierduse razboiul, dar câstigase
pacea”, spunea strabunicul. Facuse cadou poporului care
l-a adoptat România Mare. Armistitiul avusese loc pe 11
noiembrie 1918, iar Ferdinand domnise exilat la Iasi din
1916, dupa ce refuzase ratificarea pacii între Puterile
Centrale si România, domnea doar peste actualele judete
Iasi, Suceava si Botosani. În mai putin de doi ani, trecând
prin 28 noiembrie 1918 (unirea cu Basarabia), 1
decembrie 1918 (unirea cu Transilvania), Pacea de la
Versailles (1919) si Tratatul de la Trianon din 4 iunie
1920, Ferdinand sfintea formarea României Mari.
Strabunicul (Bunelu îi spuneam eu) considera ca nimeni
60
în 2000 de ani, nici macar Mihai Viteazu, nu reusise atât
de mult pentru români într-un timp atât de scurt.
Faptul ca un strain a facut pentru România mai mult decât
am facut noi pentru noi însine în toata istoria noastra mi-a
lasat mereu un gust amar. Am fost un popor
dezbinat si asa vom ramâne pâna când nu vom întelege ca
fericirea si bunastarea personala sunt doar un corolar al
tolerantei si bunului simt colectiv. Nu suntem la mâna
strainilor, ci ne lasam mereu pe mâna strainilor, neavând
curajul sa urcam singuri Golgota. Mai mult ca niciodata,
azi am schimbat proverbul autoironic „Românul doreste
sa-i moara capra vecinului” în „Românul doreste moartea
vecinului, ca sa-i ia capra”.
Spre deosebire de vacanta de Craciun, vacanta mare era
programata în cele mai mici detalii de parinti. La sfârsitul
lui iunie plecam invariabil cu bunicii paterni pe Valea
Oltului, la Calimanesti. În iulie mergeam la mare, la
Eforie Nord, cu tata si mama. Programul de aici era la fel
de draconic ca acela de-acasa. Nu ma balaceam în apa, ci
înotam organizat, pe plaja jucam sah si învatam partide
celebre (de-atunci tin minte partida celor patru dame
dintre Alehin si Capablanca, pe care i-am evocat-o lui
Hrebenciuc la ultima noastra întâlnire, înainte sa parasesc
tara), dupa-amiaza jucam tenis, tot organizat. Singurele
atractii ale vacantelor la mare erau filmele western de la
Cinema “Eforie” sau comedioarele jucate de actorii
bucuresteni pe litoral. Am vazut de vreo zece ori Siciliana
cu Dem Radulescu - si nu mi-a placut niciodata. În plus,
trebuia sa-mi dau zilnic, pe tot corpul, cu un namol urât
61
mirositor, pentru ca nu stiu care doctor faimos din
Bucuresti zisese ca asta ma va ajuta sa cresc mai mult.
Toate au tinut pâna în 1981, când, student deja, aveam sa
vin la mare însotit de baieti si fete de vârsta mea, nu de
parinti si de prietenii lor. Pe vremea aceea mi s-a parut ca
evadasem din Alcatraz.
În afara de vacanta la mare, în fiecare an exista câte o
vacanta culturala. Colindam cu tata pe toate coclaurile din
tara, vizitând pesteri, cascade, muzee, case memoriale etc.
Excursiile astea îmi placeau si sunt si azi mândru ca am
vazut macar o data orice oras din România. Dormeam în
cort, mâncam laolalta cu localnicii si traiam aventuri
minunate. O data, la Polovraci, am fript la protap cu niste
oieri un batal cu picioarele legate la spate si învelit în
propria-i blana, care se numea în Oltenia „baron”. N-am
mai mâncat niciodata ceva asa de bun.
Atmosfera permanenta de tabara în natura ma bucura
nespus. În rest, n-am prea avut parte de asemenea bucurii
simple; existenta mea era mult mai complicata decât
puterea mea de întelegere, dar rareori am protestat si de
fiecare data foarte timid si ineficient.
Când am terminat scoala generala, aveam doua
posibilitati: sa dau examen la Liceul “Alexandru Sahia”
din oras sau sa ma duc la Bucuresti, la Liceul de
informatica “Dr. Petru Groza”, singurul din Capitala unde
se puteau înscrie si elevi din provincie, dar care nu avea
internat. Eu as fi vrut sa ma duc la Bucuresti cu
Laurentiu; tata însa a considerat ca nu sunt destul de
62
copt sa stau singur în Bucuresti, asa ca m-a înscris la
“Sahia”. Ca sa ma convinga, mi-a adus argumentul ca
subiectele la liceul de informatica sunt foarte grele, deci
n-o sa intru si îmi va ramâne doar sansa unui liceu
industrial. Ulterior, mi-a adus subiectele de la liceul de
informatica; eu m-am închis într-o camera fara nici un
manual si i-am demonstrat ca pot face totul de nota 10,
atât la româna, cât si la matematica. La matematica chiar
l-am dat gata, pentru ca mi-a luat doar 30 de minute ca sa
termin totul. Olimpiadele erau mult peste nivelul
subiectelor de la admitere.
Tata a fost mereu speriat de examene. Îmi aduc aminte ca
în clasa a noua m-a fortat sa ma duc la meditatii la
matematica pentru treapta a doua (în 1978 Ceausescu
extinsese învatamântul obligatoriu la 10 clase si astfel
aparuse un nou examen de trecere din anul doi în anul trei
de liceu). Dupa ce a facut el un „studiu de piata”, a ajuns
la concluzia ca Eremia Georgescu-Buzau, autor de
culegeri si manuale, este cel mai în masura sa ma verifice
cu un an înainte de treapta. Nu stiu cum a ajuns pâna la el,
dar cu niste cabanosi si muschi file (tata era pe atunci
mare sef în alimentatia socialista) l-a convins sa-mi dea
meditatii. Am ajuns undeva într-un apartament din
Bucurestii Noi, unde Eremia organizase o adevarata
industrie a meditatiilor, având simultan, în patru camere,
diversi elevi care rezolvau probleme. Datorita produselor
aduse de tata mi s-a facut onoarea sa fiu instalat singur în
bucatarie. Eremia fuma Kent sudate (aprindea o tigara de
la alta, nu folosea bricheta) si expectora la fiecare cinci
63
minute într-un mod dezgustator. Mi-a dat cinci probleme
si a plecat la ceilalti elevi. S-a întors peste 30 de minute si
m-a gasit admirându-i maldarul de vase si de cesti de
cafea nespalate. „Aha, nu ai scris mai nimic, sunt prea
grele pentru tine?“ Erau banale si îi scrisesem la fiecare ce
aplic si care e ideea solutiei. Vazând ca are de-a face cu un
elev bun, a scos artileria grea - o lista de cinci probleme
dificile - si a dat sa plece iar. L-am oprit, i-am spus ca deja
facusem mai demult trei dintre ele, iar una s-ar putea
rezolva banal aplicând cunostinte de clasa a noua, dar în
ceva timp as putea sa-l pacalesc fabricând o solutie cu
doar ceea ce ar trebui sa stie un elev de-a zecea. L-am
vazut cum îsi pierde brusc controlul.
- „Tu mergi la olimpiade?“
- „Da, tocmai m-am calificat cu punctajul maxim la
Nationala de la Timisoara, din aprilie”, i-am raspuns.
- „A, pai atunci poate aveti vreo problema nerezolvata sa
ma întrebati?“
Folosirea persoanei a doua plural era deja primul semn de
respect (azi nimeni n-ar mai face asa ceva). I-am scris
imediat enuntul a doua probleme foarte grele, a caror
solutie o cunosteam. Voiam sa-l umilesc, desi n-aveam de
ce. Nu stiu cum a facut, dar s-a debarasat peste putin timp
de ceilalti elevi si s-a întors sa-mi rezolve problemele. S-a
chinuit vreo doua ore fara sa reuseasca. M-am prins ca nu
stia nici mica teorema a lui Fermat, nici indicele lui Euler,
deci nu avea cum sa le rezolve, dar l-am lasat sa se
chinuie. Peste patru ore a venit tata, care nu stia ce se
întâmpla si cred ca înghetase deja în masina, toata viata lui
m-a asteptat cu stoicism în masina… Eremia i-a spus ca
64
nu am nevoie de meditatii, poate doar de o îndrumare
generala, asa, o data la doua luni. Am simtit ca-i parea rau
sa piarda un elev care i-ar fi umplut frigiderul cu bunatati
de negasit. Eu am fost mult mai direct si mai dur, pentru
prima data ma revoltam pe fata. „Hai, tata, sa mergem,
când o sa am nevoie de un profesor de matematica o sa-ti
spun, dar atunci o sa-l aleg eu.“ Din acea zi tata a înteles
ca eram o nuca dura si, cel putin în domeniul matematicii,
nu s-a mai amestecat niciodata.
Când am intrat la “Sahia”, tata, regretând probabil ca nu
ma lasase sa ma duc la liceul de informatica, a încercat, în
stilul lui, sa repare un pic situatia. În vara lui 1976, înainte
sa încep liceul, profitând de faptul ca mama era profesoara
de chimie acolo, dar mai ales uzând din abundenta de
produse de carmangerie, a aranjat ce elevi sa faca parte
din clasa mea si mai ales ce profesori sa predea la noi.
Nimic nu a fost aleator, tata si sfatuitorii lui au decis totul
în vara, la noi în curte. Directoarea liceului si multi
profesori au trecut pe la noi ca si cum ar fi dat interviuri
de angajare la o scoala privata. În generatia mea erau si
câtiva copii din protipendada comunista: Dan Rosu, fiul
vicelui secetarului de partid al orasului, Sorin Mateias, fiul
secretarei de partid cu învatamântul, Valentin Mocanu,
fiul secretarului biroului organizatiei de baza Oltenita.
Toti trei au fost repartizati în clasa mea, pentru a exista
sustinere politica în crearea celei mai bune clase, cu cei
mai buni profesori. Ceilalti colegi ai mei au fost alesi pe
sprânceana, iar profesorii la fel - erau maximum a ceea ce
putea sa ofere orasul si mai ales crema celebrului tren de
65
navetisti. Tata nu era doar un manipulator desavârsit, ci
avea si cu ce sa convinga, caci dispunea de tot ce-si
doreau mai mult Oltenita si capitala: mâncare de calitate.
El era pe atunci seful celui mai important laborator de
igiena si control al alimentelor din România, construit si
dotat la înalt nivel nu în Capitala, ci la Oltenita, pentru ca
occidentalii care importau de la noi pusesera o conditie:
analizele produselor alimentare sa fie facute de doctorul
Sima. Desi avea un dosar îngrozitor din cauza bunicului
detinut la Canal, maharii comunisti care doreau valuta
forte n-au avut ce face si astfel tata a devenit, mai ales în
anii ‘80, omul cu cea mai importanta semnatura pentru
România, o semnatura în lipsa careia nu se exporta nimic
în industria carnii sau a laptelui. Un singur exemplu: tata
facea analize de depistare a encefalopatiei
spongiforme bovine (boala vacii nebune) înca din 1988, si
asta se întâmpla la Oltenita! Autoritatile au încercat sa-l
convinga sa semneze exporturi de produse „semialterate“
de multe ori, dar el a refuzat mereu (e unul dintre motivele
pentru care îl respect). Dupa ce s-a întors din Elvetia, în
1971 (ma lasase gaj în tara), n-a mai fost lasat sa plece în
Occident. Datorita pozitiei lui, familia mea, familiile
prietenilor, vecinii, colegii mei de la Catedra de
matematica din Politehnica si multi altii au avut ce mânca
în anii ‘80. Si niciodata tata nu a vândut vreun produs la
un pret mai mare decât pretul de magazin, care era infim,
pentru ca oricum nu se gasea nimic de cumparat.
La înmormântarea tatei au venit sute de oameni, multi în
semn de omagiu pentru cel care i-a hranit, la propriu, în
66
anii marii înfometari, fara a trage nici un avantaj material
din asta. Când am ajuns asistent la Politehnica, la Catedra
de matematica, secretara catedrei decidea din umbra
notele la examene si saracii profesori, ca sa obtina un
pachet de unt, dadeau note de trecere si uneori chiar 10
multor studenti asa-zisi „pilosi“. Odata cu venirea mea la
catedra, doamna Dinca a ramas fara obiectul muncii,
pentru ca, prin tata, aprovizionam toata catedra si pot
spune ca între 1986 si 1990 se treceau examenele pe merit
în aproape toate cazurile. Copii de mari mahari ai
Securitatii si ai PCR au picat examenele pentru ca
profesorii de matematica nu mai mureau de foame.
Va urma;

Cristian Sima - MAREA DEZVALUIRE - 5

Cap. 4. „Invizibile”
Am fost mereu atras de femeile cu un
destin predispus la tragedie si suferinta.
Si banuiesc ca, involuntar, si eu mi-am construit viata
cautând cât mai multe senzatii tari si mai ales
compasiunea celor din jur. Cred ca nu putem aprecia cu
adevarat libertatea pâna când nu suntem cu adevarat
privati de ea. Orice om ar trebui sa fie închis macar o luna
în decursul unei vieti… Desi am fost închis de trei ori
pâna acum, simt ca nimic nu te poate purifica mai tare
decât un an de gulag siberian.
Chiar daca nu uitam experientele trecului, doar în
închisoare putem trece în revista greselile anterioare,
48
pentru ca doar privati de libertate ne putem lepada de
subiectivism. Altminteri, ca sa preiau vorba lui Napoleon,
nu uitam nimic, dar nici nu învatam nimic.
Julie a stat doar un an la Oltenita. S-a întors apoi la
Bucuresti, lasându-ma cu regretul povestilor pe care n-a
mai avut timp sa ni le spuna. Tot în perioada scolii
generale m-am împrietenit cu un doctor ginecolog mult
mai în vârsta decât tata, care avea sa lase o amprenta
uriasa asupra educatiei mele. Doctorul Bassu era, probabil,
cel mai iubit om din oras. Dupa decretul de interzicere a
avorturilor dat de Ceausescu în 1967, problema sarcinilor
nedorite a devenit cosmarul tuturor familiilor de români.
Bassu a facut chiuretaje si dupa 1967 ca si cum nimic nu
s-ar fi întâmplat si niciodata nu a cerut vreun ban de la
cineva. Multi l-au platit însa din belsug. Se spunea ca de la
ultima tiganca si pâna la nevasta primului secretar de
partid, toate femeile din Oltenita trecusera prin mâinile lui.
Ajutând pe toata lumea fara sa pretinda nimic în schimb,
doctorul a fost protejat de însisi procurorii si securistii
pusi sa-i prinda pe ginecologii care încalcau legea.
Pedepsele pentru un chiuretaj erau de 5 ani închisoare sau
mai mult. Bassu s-a pensionat în 1980 fara ca cineva sa
faca vreodata o ancheta asupra lui. Toate chiuretajele le-a
facut în spital, nu-i era deloc teama ca-l toarna cineva.
Delatiunile erau la ordinea zilei pe atunci - si totusi
nimeni, niciodata, nu s-a gândit sa-l denunte.
Prietenia mea cu Bassu a pornit însa de la o pasiune
comuna: muzica clasica, opera mai ales. Doctorul, ruda cu
Dinu Lipatti, era un meloman desavârsit. Avea o
49
colectie impresionanta de discuri de vinil si ebonita, peste
5.000, unele cu interpretari rarisime. La el am ascultat
Concertul pentru vioara nr. 7 al lui Mozart cu Enescu ca
interpret si dirijat de tânarul Menuhin, un concert cântat în
august 1944, imediat dupa eliberarea Parisului. Tot la el -
Dublul Concert de vioara de Bach cu Menuhin si Oistrah
din 1958 de la Ateneu, sau Norma de Bellini de la Castelul
Orange, sau Tosca în aer liber, la Castelul Sant’Angelo, la
Roma, si multe alte bijuterii din istoria muzicii secolului
XX. Bassu nu era de acord cu catalogarile interpretarilor
ca bune sau rele. Spunea: „E o ofensa adusa muzicii sa
ierarhizezi interpretarile aceluiasi concert de catre doi
violonisti diferiti. Fiecare interpretare e o noua creatie,
chiar daca partitura e aceeasi. De fapt nici partiturile nu
sunt aceleasi, la concertele de vioara, de exemplu,
cadentele si arcusurile (aceeasi nota poate fi obtinuta
tragând sau împingând arcusul) lui Menuhin si Heifetz
sau ale lui Szigeti si Enescu difera întru totul.“
Auditiile de la dom’ doctor analizau totusi comparativ zeci
de interpretari. Într-o dupa-amiaza am ascultat prima
miscare din Concertul de vioara de Mendelssohn întâi cu
Elman, apoi cu Kreisler, Szigeti, Francescatti, Enescu,
Grumiaux, Menuhin, Milstein, Stern, Oistrah; si, fara falsa
modestie, si astazi pot recunoaste fara greseala fiecare
interpret. Bassu m-a învatat sa aud sunetul secund al
fiecarui violonist si, fie si numai pentru asta, am pentru el
un imens respect. Dar mi-a mai aratat ceva deosebit: cum
se cultiva si cum evolueaza o voce în timp. Avea sase
interpretari ale ariei „Casta Diva“ cu Callas în diferite
momente ale carierei ei, si diferentele erau
50
impresionante. Doctorul era de parere ca vocea fiecarei
soprane evolueaza în deplina sintonie cu viata ei privata,
iar viata Mariei Callas avusese un dramatism si o
intensitate oscilante, fusese, spunea Bassu, un tril.
Ascultati prima interpretare a „Castei Diva“ cu Angela
Gheorghiu imediat dupa ce a fugit din România în
Occident si veti întelege la ce se referea.
Sa nu credeti cumva ca mi-am petrecut toata copilaria în
casa, recitând Verlaine, facând probleme la matematica
sau descifrând partituri muzicale. Am fost un copil
normal, ce-i drept un pic „chinuit”, de unde si porecla,
care a facut si multe nazbâtii si pozne. La gradinita si apoi
la domna Barbu, la franceza, m-am împrietenit cu un baiat
de vârsta mea, Laurentiu Popescu, de care ma leaga multe
amintiri, nu numai din copilarie, si care va mai aparea în
povestea aceasta. Când înca nu renuntasem la binecunoscutii
Spielhosen (un fel de pantaloni scurti tip
gogosar, la moda în acea vreme), cea mai mare placere a
noastra era sa ne ducem pe strada mare si sa ne uitam la
protipendada care-si facea dus-întors, de trei ori, clasica
plimbare duminicala. Treceau profesori de-ai nostri,
uneori rude, dar mai ales baieti si fete de liceu, cuprinsi
de astenia de primavara. Fusta scurta, minijupa adica,
era marea noutate, iar picioarele descoperite ale
domnisoarelor erau îmbracate în ciorapi mulati de acril,
ultima gaselnita a petrochimiei. Fusta scurta si ciorapii de
nailon, împreuna cu pletele baietilor de 18 ani erau cam
tot ce adusesera la Oltenita revoltele anului 1968 si,
evident, Beatlesii.
51
Laurentiu si cu mine, înarmati cu „invizibile“ (un fel de
prastii în miniatura, cu un elastic care proiecta cu viteza si
precizie agrafe sau bolduri îndoite), trageam la „bulanele”
fetelor, stricând bunatate de ciorapi de nailon, scosi din
dulap special pentru plimbarea de duminica. Aceasta
stupida distractie se termina deseori cu corectii aplicate de
trecatori sau, si mai rau, cu pedepse dure din partea
parintilor, daca se întâmpla sa afle. Tot cu Laurentiu am
evadat de acasa ca sa vedem celebrul film indian
Vagabondul. Eram în clasa a doua, si tata nu m-ar fi dus la
filme indiene nici mort, dar cum sa nu merg eu la un film
vazut si comentat deja de toata clasa? Era iarna, m-am
îmbracat pe furis si am spus acasa ca ma duc sa ma dau cu
sania pe digul care ne proteja de revarsarea Argesului.
Usurel, tragând sania dupa mine, am ajuns la celebrul
cinema Flacara, unicul din oras, unde Laurentiu ma
astepta deja cu cele doua bilete (nu stiu de unde facuse
rost de 5 lei, pentru ca noi, copiii, nu aveam niciodata mai
mult de 1 leu fiecare). Trebuia sa las sania undeva, asa ca
am legat-o peste drum, la restaurantul lui Cioaci, convins
fiind ca toti cei care vor iesi de la crâsma vor avea un
echilibru îndeajuns de precar ca sa nu le vina pofta de a se
da cu sania.
Am intrat la cinema la parter si am vazut celebrul film
indian care, trebuie sa recunosc, mi-a placut enorm. Când
am iesit, ia sania de unde nu-i! M-am întors fara chef
acasa, încercând sa inventez o minciuna. Cum am intrat în
casa, mama a început sa râda si mi-a zis direct:
- „Ai fost la cinema sa vezi Vagabondul!“
Am ramas stupefiat - cum îsi daduse seama?
52
- „Simplu, mai copile, ai caciula plina de coji de seminte,
ai stat la parter si cei de la balcon ti-au scuipat coji în
cap!“
Cum si tata a aflat de povestea asta, m-am procopsit cu
interdictia de a iesi afara timp de o saptamâna în plina
perioada de sanius si patine.
Cu Laurentiu am mai fost doar de doua ori la un film, de
fiecare data fiind doar noi doi în toata sala. O data la
Oltenita (era în 1980 si eram proaspat studenti), când am
vazut Isus s-a oprit la Eboli, capodopera lui Francesco
Rossi, cu Gian Maria Volonte, si a doua oara la Florenta,
când am vazut prima parte a trilogiei lui Kieslowski, Bleu,
cu una dintre actritele mele preferate, Juliette Binoche. Îmi
aduc aminte perfect, mai ales ca de fiecare data am
comentat lipsa spectatorilor (ba la Florenta a trebuit sa
cumparam sase bilete ca sa aiba loc proiectia) si am evocat
prima aventura la film, cea cu sania si semintele scuipate
în cap. Laurentiu era un baiat chipes cu ochi albastri, un
magnet pentru fetele frumoase, mai ales în liceu si în
studentie. A-i sta în preajma a însemnat un mare avantaj
pentru mine, pentru ca, din nenumaratele fete care-l
placeau, exista sansa sa-mi ramâna si mie macar una.
În facultate, cel mai bun prieten al meu, Radu Toma din
Brasov, era si el mare crai, si veti vedea ca am beneficiat
si atunci, din plin, de eficienta sarmului sau. Sex appeal-ul
nu e tranzitiv, dar în cercuri restrânse poate fi deviat cu
buna stiinta. Nu v-ati întrebat de ce toate fetele inteligente,
dar urâte umbla mereu cu prietena lor cea mai buna, care
este întotdeauna o fata superba? La 20 de ani atractia
53
fizica primeaza si e greu sa ajungi sa cunosti fete dragute
daca nu ai un prieten chipes care sa serveasca drept
momeala. Evident, pâna la urma trebuie sa te descurci
singur. Dar, din pacate, aceste pilde nu-si mai au rostul
astazi, când totul se cumpara si se vinde prin licitatii
ad-hoc. Butada anilor ‘80 - înalt esti, frumos esti, prost
esti, de ce nu te-ai facut ofiter? - nu mai poate fi gustata
de nimeni din tineretul Bucurestilor anului 2012. Prietenia
mea cu Laurentiu si Radu continua si astazi, când îmi
numar prietenii pe degetele de la o mâna, si cei doi vor
aparea mereu în momentele de cotitura ale existentei mele.
Va urma;

Cristian Sima - MAREA DEZVALUIRE - 4

Cap. 3. Bucuresti
Stiam ca problema cu musca era de 3 puncte, iar prima, pe
care nu o facusem, de 4 puncte, asa ca nu aveam cum sa
iau mai mult de 16 puncte (la olimpiade punctajul maxim
era 20). Eram convins ca toti cei din curte vor avea 17
puncte, iar eu doar 16. Dupa cum se laudasera la iesire,
îmi ramânea doar sansa ultimului loc; gândindu-ma ce-o
sa spuna tata, eram îngrozit. La o saptamâna, au sosit în
scoala rezultatele: un singur loc unu cu 17 puncte, un baiat
din Urziceni, astazi un fizician cunoscut în Marea
Britanie, si un singur loc doi, eu, cu 16 puncte.
M-am dus fericit acasa, pregatit sa ma laud ca nu exista
10.000 de copii mai buni decât mine, ci doar cel mult 80,
pentru ca România avea 40 de judete. Speram ca acest
argument sa functioneze pentru a fi lasat sa-mi scriu
elucubratiile literare în loc sa rezolv probleme la
matematica. Succesul repurtat la Branesti nu ma facuse
sa-mi placa materia asta. Tata mi-a explicat ca judetul
Ilfov e cel mai slab în clasamentul rezultatelor scolare, si
deci exista în continuare 10.000 de copii mai destepti
decât mine, ba mai rau, daca nu reusisem sa câstig la Ilfov
cu siguranta nu aveam nici o sansa pe plan national. Prima
olimpiada nationala se organiza atunci abia în clasa a
IX-a, la liceu, deci mai aveam trei ani de munca asidua ca
sa pot face fata cât de cât concurentei acerbe a celor
10.000 de genii… Am încercat sa-i aduc contraargumentul
ca subiectele au fost aceleasi în toate judetele si ca luasem
totusi 16 puncte din 20, dar tata o tinea pe-a lui, asa ca am
renuntat si m-am retras în camera mea. I-am promis însa
40
ca ma voi duce si anii urmatori la olimpiada de
matematica, pâna voi ajunge la faza nationala si o sa-i pot
demonstra ca nu sunt 10.000 mai buni decât mine…
O promisiune era litera de lege în familia Sima, asa
hotarâse tata. Drept urmare, de atunci si pâna când aveam
sa fac 18 ani, olimpiada de matematica va deveni
evenimentul anului în viata mea. Desi Coco m-a laudat în
fata clasei si chiar mi-a dat o diploma în „careul“ întregii
scoli, faptul ca tata era vesnic nemultumit conta mult mai
mult pentru mine si aveam ambitia sa-i dovedesc într-o zi
ca se însala în privinta mea. Nu vreau sa-mi demonizez
tatal, însa relatia noastra a fost mereu plina de scântei. Am
totusi si multe amintiri placute cu el. Tata m-a luat în toate
concediile si mi-a aratat toata tara, în lung si-n lat, nu
exista oras din România pe care sa nu-l fi vazut pâna în
1980. Era însa un despot. Trebuia sa citesc ce-mi dadea el,
trebuia sa ascult muzica lui, trebuia sa învat capitalele
tuturor statelor lumii si alte prostii, de parca m-as fi
pregatit pentru un concurs de tipul „Vrei sa fii milionar”,
nu pentru viata. Când am taiat cordonul ombilical care ma
lega de tata, nu de mama, si am plecat la armata, abia
atunci am realizat ca lumea de-afara nu asculta Wagner
nonstop, nu cânta la pian, n-a citit clasicii rusi din
scoarta-n scoarta, dar… reuseste sa supravietuiasca. În
schimb, eu aveam sa fiu total bulversat în primii ani de
facultate, ramas singur în Bucuresti fara sa stiu sa traiesc
si mai ales fara sa stiu sa ma bucur de nimicurile vietii.
41
Pâna la 20 de ani n-am fost în nici o tabara sau vacanta de
unul singur, am avut mereu program. Schimbarea mea, ca
om, la 20 de ani va fi brutala si mai ales rebela. Tata va
deveni atunci cel mai mare dusman al meu. Bunicul, Ion
Sima, fusese un patriarh si îi predase stafeta fiului - care
devenise, prin exces de zel, un patriarh înca mai autoritar
decât el. Mama, saraca, nu avea niciodata nici un cuvânt
de spus: era sosia feminina a tatei, era vataful mosiei lui
Ionel Emilian Florian Sima. Norocul meu si al mamei a
fost ca tata se întorcea târziu de la serviciu, altfel cred ca
am fi ascultat încontinuu Wagner sau Mahler (Simfonia a
opta) si am fi recitit fara încetare În cautarea timpului
pierdut. Duminicile aveam voie sa iau în camera mea
pick-up-ul si, pentru a-i face în ciuda tatei, puneam
Paganini, Mendelssohn, Verdi, Bellini. O data am pus de
vreo suta de ori „Casta Diva”, cu Maria Callas, la volum
maxim; n-a protestat, era ziua mea si puteam sa fac ce
voiam. Dupa ce am intrat la facultate, îmi permiteam „sa-l
nenorocesc” cu muzica progresiva, obligându-l sa asculte,
tot la volum maxim, Pink Floyd, Genesis sau Deep Purple.
Ciudat era ca tata se metamorfoza complet în societate,
devenea carismatic, avea umor, era mai mult decât tolerant
si toti îl placeau nespus. Acasa redevenea închis, încruntat,
ursuz. Cred ca ar fi putut fi un spion desavârsit, era omul
cu o mie de fete, în functie de împrejurari si de persoanele
din jur.
Când eram asistent la Catedra de matematica în
Politehnica, reusea sa se duca la masa cu colegii mei de
catedra, ba chiar si cu iubitele mele, si sa afle tot ceea ce
42
încercasem eu sa-i ascund din fronda si ca sa ma razbun
pentru chinurile copilariei. Toate iubitele mele l-au adorat,
uneori ma întrebam daca nu cumva s-au îndragostit de
tata, nu de mine.
Sa revenim însa în 1973. Anul urmator, în clasa a sasea,
am ajuns din nou la faza pe judet a olimpiadei de
matematica, însa inspectoratul a anuntat gresit data
concursului si m-am trezit ca acesta avusese loc fara mine.
Am plâns o zi întreaga. În clasa a saptea si într-a opta am
reusit sa ies pe locul I, o data singur si alta data cu acelasi
punctaj ca Marius, baiatul de la Urziceni. Aveam, oricum,
tot 10.000 de copii înaintea mea, dar începuse sa-mi placa
matematica. Lucram de placere doua-trei ore pe zi,
trimiteam probleme la Gazeta si citeam deja foarte multa
teorie. Cu Coco nu ma mai certam, semnaseram un
armistitiu: ea ma lasa sa fac ce vreau în orele de
matematica (depasisem nivelul scolar), iar eu nu ma mai
bagam în vorba si mai ales nu mai fluturam mâna pe sus,
ca sa arat ca stiu o solutie mai simpla sau mai frumoasa la
vreo problema. Totusi ramasesem elevul ei preferat si,
dupa ore, Coco avea grija sa-mi mai dea niste probleme de
rezolvat acasa sau sa ma întrebe ce mai citeam si ce mai
rezolvam. Îmi placeau mult aceste lectii de dupa scoala:
nu erau meditatii, erau discutii de la egal la egal, Coco ma
trata ca pe un coleg de catedra, nu ca pe un elev, si eram
foarte mândru de asta. Desi foarte dura, Coco facea exact
ceea ce nu facea tata si îmi doream eu.
43
În ciuda faptului ca nimeni nu dorea sa traiasca la
Oltenita, nivelul intelectual al orasului nu a fost niciodata
scazut, dimpotriva. În anii ‘70 Ceausescu blocase
repartitiile în orasele mari, iar Bucurestiul ajunsese
ermetic închis pentru toti tinerii absolventi universitari.
Oltenita, aflata la mica distanta de capitala, a devenit
astfel refugiul studentilor eminenti. Medici, profesori,
juristi si-au facut din stagiul de trei ani la Oltenita
trambulina revenirii în Bucuresti. O calatorie cu trenul de
navetisti putea deveni un seminar cultural remarcabil. La
toate repartitiile din Universitatea Bucuresti, posturile de
la Oltenita erau cele mai vânate. Multi sefi de promotie
si-au început cariera didactica la scolile generale si la
liceul Sahia din oras. Tata a intuit perfect potentialul
tinerilor premianti care veneau si plecau din trei în trei ani
si a tras ceva sfori, astfel încât toti nou-venitii sa predea si
la clasa mea.
Am amintiri cu fiecare dintre ei. Cum se schimbau destul
de des, tristetea ce ma cuprindea când trebuia sa plece câte
unul era repede estompata de bucuria sosirii noului
profesor, mereu tânar si entuziast si având atâtea lucruri
noi de spus. Erau îndeajuns de diferiti încât sa am acum
impresia ca am avut norocul unei scoli „multiculturale”.
Foarte des, profesorii mai în vârsta, localnici, le puneau
piedici serioase acestor tineri, simtind în ceafa suflul
amenintator al concurentei care-i scotea din letargia tipica
micilor târguri de provincie.
Am început sa învat franceza la 3 ani cu doamna Barbu, o
profesoara de moda veche, parca desprinsa din cartea lui
44
Grigore Bajenaru Cismigiu & Comp., care a reusit sa ma
învete regula lui si conditionnel înainte de-a sti sa scriu, în
mod natural si fara efort. Peste cinci ani a aparut însa o
tânara de 23 de ani, Mioara Panaitescu, sefa de promotie
la Pitar Mos, care m-a facut sa iubesc limba si cultura
franceza. Am descoperit împreuna cu ea lumea lui Jules
Verne si mai ales muzica lui Piaf, Aznavour si Brel. În
acel moment m-am bucurat ca studiam pianul si am
descoperit, spre disperarea profesorului Panican, ca exista
si alte armonii decât plictisitoarele exercitii Czerny.
Milord, La Bohème sau Ne me quitte pas distonau socant
cu peisajul destul de sumbru al muzicii familiale. Mioara
m-a facut sa citesc si sa gândesc totul în franceza -
franceza ajungând astfel a doua mea limba materna. La 12
ani m-am despartit de ea cu lacrimi în ochi, devenise
pentru mine o sora mai mare.
A aparut însa apoi Viky Radulescu, o roscata rubensiana
fascinata de Verlaine si Rimbaud. Casa noastra era
încalzita cu sobe de teracota pe care se coceau în fiecare
iarna mere. Parca simt si acum mirosul de mar copt
amestecat cu vocea cristalina a lui Viky, recitând: Oisive
jeunesse / À tout asservie / Par délicatesse / J’ai perdu ma
vie. De multe ori Viky rata intentionat trenul de navetisti
spre Bucuresti si era obligata sa ramâna la Oltenita.
Lectiile de franceza se prelungeau astfel si dupa cina, si eu
îi eliberam bucuros camera mea, ca sa înnopteze la noi.
Viky a fost câtiva ani buni un fel de membru sezonier al
familiei noastre. Tot ea m-a dus pentru prima oara, la
Bucuresti, la Biblioteca franceza de pe Bulevardul Dacia,
careia i-am ramas credincios pâna la sfârsitul facultatii.
45
In facultate, pentru a-mi justifica frecventa prezenta pe
teritoriul francez (biblioteca era pe atunci în sediul
ambasadei) a trebuit deseori sa dau declaratii la BOB al
PCR.
Orele de franceza cu Viky nu mi-au parut niciodata o
corvoada, dimpotriva, erau o mare bucurie în viata mea
cotidiana destul de aglomerata si plina de sarcini. Dupa ce
a plecat si ea, a aparut Geta Podocea. Geta era de
principiul ca franceza trebuie studiata temeinic, facând
analize pe text, multa gramatica si mai ales retroversiuni.
Cu eforturi uriase am reusit sa traduc din româna în
franceza Colomba lui Prosper Mérimée si Mizerabilii lui
Hugo, care a ramas marele meu exploit în materie de
retroversiune. Eram deja la liceu si matematica devenise
pasiunea mea, timpul nu prea îmi prisosea în acea
perioada.
Tot în scoala generala, în clasa a saptea, când se facea
istoria moderna, am cunoscut o tânara profesoara care a
ramas pâna astazi cel mai fascinant povestitor din viata
mea. Ca sa prinda trenul de navetisti spre Bucuresti,
directia scolii îi permisese sa înceapa orele la 12, si nu la
13, cum se obisnuia în ciclul gimnazial. Eu am profitat de
asta si veneam cu o ora mai devreme la scoala ca sa ascult
si povesti din alte clase. Istoria antica se studia în clasa a
cincea, cea a Evului Mediu într-a sasea, iar istoria
României în clasa a opta. Desi nu-mi aduc aminte cum o
chema, parca-i vad si azi ochii albastri si tristi si îi aud
vocea calda povestind, ca si cum s-ar fi aflat acolo, despre
greselile lui Napoleon la Leipzig sau vitejia lui Petru cel
46
Mare la Poltava. Semana frapant cu Julie Cristie, sau
poate cu Lara din romanul lui Pasternak Dr. Jivago, pe
care chiar ea mi l-a dat sa-l citesc în clasa a saptea.
Bineînteles, Pasternak era interzis în România acelor
vremuri. Revolutia Rusa si nasterea URSS-ului erau
subiecte tabu la mine în familie. Tata facuse scoala în
perioada stalinista si, cum nu voia sa-mi spuna varianta
masluita de comunisti, evita subiectul. Bunicul (care nu
avea decât frica lui Dumnezeu), proaspat întors de la
Canal, era tinut departe de mine ca nu cumva sa-i repet
povestile la scoala si astfel sa adaug alte file negre la
dosar. Singura mea sursa de informare neinfestata era de
obicei enciclopedia Larousse. Lectia de istorie despre
Revolutia Rusa povestita cu lux de amanunte de Julie (asa
îi voi spune de vreme ce nu reusesc sa-mi aduc aminte
numele ei) a fost pentru mine o revelatie. Tin minte ca
i-am pus multe întrebari si n-am primit nici un raspuns
evaziv. La putin timp dupa aceea mi-a împrumutat cartea
lui Pasternak în franceza, pe care am devorat-o într-o zi.
Lara, eroina romanului, a fost prima mea dragoste de
copil.
Povestile lui Julie m-au salvat dintr-o situatie dificila
acum patru ani, într-o emisiune de la Realitatea TV
moderata de Andreea Cretzulescu. Eram cu ministrul
liberal al învatamântului, domnul Anton Anton, si cu
ministrul muncii din perioada Nastase, Alexandru
Athanasiu. Se discuta despre salariile mici ale profesorilor
din învatamântul preuniversitar. Am protestat, spunând ca
mai bine de jumatate dintre profesorii de matematica de
47
liceu din Bucuresti nu stiu sa demonstreze teorema lui
Pitagora. Ministrul Anton a protestat la rândul lui,
declarând ca pâna si lui, care e doar inginer, îi reuseste o
astfel de demonstratie. Enervat, l-am rugat s-o faca. A
început si s-a blocat. I-am terminat rationamentul în doua
rânduri, reafirmând ca, având o astfel de pregatire,
profesorii de matematica ar trebui platiti doar ca sa nu
vina la scoala. Athanasiu a sarit ca ars si mi-a zis ca mi-e
usor, ca matematician, sa umilesc ministri si profesori, dar
ce-ar fi daca el m-ar întreba despre batalia de la Mohacs?
I-am raspuns sec: 1526, Soliman Magnificul îl înfrânge pe
Ludovic II, regele Ungariei, dupa care Ungaria ramâne
împartita vreme de peste un secol. Nu uitasem povestile
lui Julie.
Va urma;

Cristian Sima - MAREA DEZVALUIRE - 3

Cap. 2. Copilaria
Am avut o copilarie linistita. Tata, care avea 12 ani la
sfârsitul razboiului, a încercat sa-mi dea acea educatie de
care „timpul ce i s-a dat” îl privase pe el. Era un om aspru,
de un pesimism ireconciliabil. Din cauza dosarului, a
trebuit sa renunte la visul de a deveni medic uman; a
absolvit Medicina veterinara în 1958. Pentru a nu fi dat
afara si de la medicina veterinara, a folosit abundent
rezerva de cocosei a bunicului. Am fost mereu fascinat de
povestile lui din liceu. Urmase cursurile Liceului “Mihai
Viteazul” din Bucuresti, stând la internat, si singurele
amintiri din tinerete pe care mi le-a povestit erau legate de
aceasta perioada. Nu si-a exprimat niciodata pornirile
anticomuniste în fata mea, era disciplinat si fricos. În
1989, l-am acuzat de lasitate si nu a protestat…
A fost foarte dur cu mine. L-am vazut zâmbind abia dupa
ce am terminat facultatea. În fiecare seara, îmi lipea pe usa
programul de a doua zi, pe care-l întocmeam împreuna,
dupa negocieri intense − eu doream, bineînteles, mai
multa joaca, el mai multe ore de franceza, engleza,
germana sau pian. Nu am reusit, de fapt, niciodata sa-mi
impun punctul de vedere. Dar eram supus si respectam
programul. Existau si activitati sportive în acest program,
31
numai ca trebuiau facute organizat, asa ca rareori
obtineam câte doua ore de joaca pe strada, cu ceilalti
copii. Tata era oripilat de joaca pe strada, o numea
„batutul birboancei“. Spunea: „Copiii care bat birboanca
nu ajung nicaieri.” Gresit! Unii au ajuns chiar generali ai
Securitatii lui Ceausescu… Din cauza acestui program
care mi-a lasat foarte putine grade de libertate, copiii
mi-au lipit porecla „Chinuitul”. Am purtat-o cu demnitate
pâna la terminarea liceului.
Eram un copil firav, ca sa nu spun rahitic. Nu mâncam
nimic, orice masa era o problema. Mama, saraca, nu stia
ce sa-mi mai faca, doar-doar sa manânc ceva. Problema a
persistat pâna la terminarea liceului. Am fost cel mai mic
din clasa tot timpul scolii. La 18 ani, masuram doar 158 de
centimetri. Ma nascusem cu o ectopie testiculara
bilaterala, adica testiculele nu coborâsera în scrot în
perioada intrauterina. Tata a remarcat imediat dupa nastere
anomalia si a pornit o întreaga epopee ca sa gaseasca o
solutie. La început, foarte multi doctori l-au sfatuit sa-mi
faca un tratament hormonal, dar tata a refuzat. Urmând
sfatul profesorului Timus, am ajuns la Spitalul “Grigore
Alexandrescu”, la chirurgul Vereanu. Acesta i-a propus
tatei sa-mi faca doua interventii chirurgicale, la 4 si la 5
ani. Era ceva destul de complicat pentru vremea aceea,
mai ales ca necesita anestezie generala, dar Vereanu, desi
nu mai încercase o dubla coborâre testiculara, a spus ca
sunt mari sanse de succes. Tata se framânta, încercând sa
aleaga cea mai buna solutie, si, chiar dupa ce am redevenit
normal, a ramas umbrit de un pesimism îngrozitor si de
32
o tristete continua, nestiind daca solutia aleasa fusese cea
mai buna. Cred ca a citit tot ce se publicase pâna atunci pe
tema acestei anomalii si abia apoi a ales cutitul în
detrimentul tratamentului hormonal. Timpul îl presa, eu
ma zvârcoleam deseori pe covor din cauza durerilor, mai
ales la 4 ani, când testiculele crescusera si nu mai aveau
loc în canalul inghinal. Înainte de operatie, tata a semnat o
hârtie prin care accepta riscul sa ramân un pic retardat, si
de aceea am fost dat la scoala la aproape 8 ani. Mai târziu,
am fluturat deseori acea hârtie, ca sa ma laud cât de
inteligent as fi putut fi daca ma nasteam normal.
Operatiile au decurs perfect. Practic, am renascut la 5 ani.
Problema cresterii în înaltime a persistat însa pâna la 20 de
ani, când, în sfârsit, am ajuns la 172 de centimetri. A fost
singurul complex pe care l-am avut în scoala. Parea o
problema irezolvabila si ma preocupa mai mult pe mine
decât pe parinti. Tata m-a dus deseori, în adolescenta, la
Institutul de Endocrinologie “Parhon”, la profesorul
Victor Ionescu, care îmi masura cartilagiile de crestere si
ne asigura mereu ca voi atinge cel putin 170 de centimetri.
Eu nu prea aveam încredere, ma masuram la tocul usii în
fiecare zi si nu vedeam nici o îmbunatatire a situatiei.
Ionescu mi-a zis, în plus, sa nu cumva sa merg la fete
înainte de a atinge înaltimea promisa, ceea ce mi-a
amplificat frustrarea. Doctorul Ionescu era foarte simpatic,
dar, din cauza unei poliomielite din copilarie, masura doar
140 de centimetri, era pitic. De câte ori ieseam de la
“Parhon”, eu protestam: „Bine, tata, dar daca asta n-a
reusit sa se faca pe el sa creasca, cum o sa reuseasca cu
33
mine?“ Tata îmi raspundea cu umor: „La vârsta ta nu era
endocrinolog.“
Fiind mereu cel mai mic din clasa, nu prea intram în
clinciurile inevitabile ale copilariei, iar când o faceam
eram un fel de ciuca batailor. Prin clasa a cincea, m-a
batut pâna si Geta Alexe, cea mai mica fata din clasa, si
am fost nevoit sa suport glumele colegilor câtiva ani buni
dupa aceea. Cum nu saream niciodata la bataie, fiind
convins din start ca voi pierde, mi-am dezvoltat puternic
alte arme: replica taioasa, umorul sarcastic. Când eram
mic, luam bataie imediat, dupa fiecare replica, iar acum
reusesc, fara sa vreau, sa-mi fac foarte usor, si mai ales
gratuit, dusmani. Uneori, din inertie, reusesc sa umilesc
pâna si persoanele pe care le iubesc.
Desi preocuparile extrascolare ma atrageau mult mai mult
decât programa oficiala, am reusit sa fiu primul la scoala
din clasa întâi pâna într-a douasprezecea. Învatam
constiincios la toate materiile doar ca sa-l multumesc pe
tata. Nu-mi placea nici o materie si, cum nu puteam sa ies
la joaca cu ceilalti copii, m-am refugiat în lectura. Tata ma
învatase sa citesc pe diagonala, dar abia mult mai târziu, la
facultate, am reusit sa folosesc eficient metoda. Desi eram
premiantul clasei, tata îmi spunea mereu sa nu ma culc pe
laurii de la Oltenita, pentru ca sunt de plastic si pentru ca,
de fapt, în România sunt cel putin 10.000 de copii de
vârsta mea mult mai buni decât mine la scoala.
“Bine, si cum pot eu sa ma întâlnesc cu acesti 10.000 ca sa
vad unde ma aflu?” “Singura ta sansa sa-i întâlnesti ar fi
34
sa te duci la concursurile scolare, adica la olimpiade, acolo
se afla crema elevilor din toata tara, dar eu nu cred ca ai
vreo sansa”, replica imperturbabil tata.
Asa m-am hotarât sa ma duc la olimpiade. Numai ca
pentru clasa a cincea se organiza doar Olimpiada de
matematica, materie la care nu straluceam deloc; fizica si
chimia apareau în clasa a saptea, iar literatura abia în
primul an de liceu. Initial am refuzat sa ma duc la
Olimpiada de matematica, dar repetatele glume de acasa
privind teama mea de a ma confrunta cu cei 10.000 de
elevi din România mai buni ca mine m-au facut pâna la
urma sa risc. „Fie ce-o fi, trebuie macar sa-i cunosc pe
baietii astia superinteligenti”, mi-am zis.
Am întrerupt încercarile literare (începusem sa scriu la
Craciun o nuvela SF, un fel de „Amintiri despre viitor“ ale
lui Däniken în ambianta româneasca) si m-am apucat sa
fac exercitii la matematica, pentru ca în primavara
începeau concursurile. Profesoara de matematica de la
scoala, tovarasa Cristache, era îngrozitor de rea si, pe
deasupra, era cocosata - o poreclisem Coco - ceea ce nu
ma îmbia deloc sa ma apuc de matematica. Asta spre
deosebire de doamna Mirica, profesoara de literatura
româna, o frumoasa bruneta cu ochii verzi, care m-a
fascinat în scoala si chiar multi ani dupa aceea. Coco,
profund complexata din cauza handicapului fizic vizibil,
preda cu o pasiune greu de imaginat matematica. Fiecare
lectie parea a fi ultima din viata ei. În cele 50 de minute
reusea sa aiba cel putin un dialog cu fiecare elev din
35
clasa, si eram vreo 28. Demonstra teoreme, repeta
formule, exemplifica, era pasionala… Dar nu ne
transmitea nimic! Era ca un violonist care cânta perfect,
dar fara acel sunet secund indispensabil pentru orice
interpretare memorabila, un fel de Gidon Kremer al
matematicii gimnaziale. Relatia mea cu Coco, în cei patru
ani de gimnaziu, va fi dificila, haotica si vesnic
imprevizibila. Nici astazi nu stiu exact daca am urât-o sau
am iubit-o, dar cu siguranta îi port un respect ciudat si stiu
sigur ca a avut o influenta deosebita în viata mea. Munca
depusa de Coco ma impresiona, dar rezultatul ei era
deceptionant. Îmi dau seama ca e ca si cum v-as spune ca
sunt impresionat de Solohov pentru ca a luat Premiul
Nobel, dar nu dau doi bani pe romanul Donul linistit…
În ianuarie 1973, m-am dus la Coco si i-am spus ca vreau
sa ma înscriu la Olimpiada de matematica, nu pentru ca
îmi place matematica, chiar urasc sa fac probleme si
exercitii, ci pentru ca asa vrea tata. „Tata mi-a spus ca sunt
10.000 de copii mai buni ca mine, eu nu cred asta, drept
care o sa ma duc la Olimpiada de matematica, sa-i cunosc
si sa-mi masor puterile cu ei. Prin urmare, ce-ar trebui sa
fac ca sa câstig olimpiada?“ Coco n-a înteles nimic din
problema mea cu tata, dar mi-a dat cartea cu probleme de
geometrie a lui Titeica si zece numere din Gazeta
matematica seria B, ca sa fac exercitii pentru clasa a
cincea. M-am întors la ea peste o saptamâna, cerându-i o
carte în care sa fie demonstrate formulele, pentru ca nu
reuseam sa memorez nici una. În aceeasi zi, Coco a
pierdut trei ore dupa scoala ca sa-mi explice logic cum se
deduc formulele. Astfel, m-am putut întoarce acasa si,
36
spre surprinderea mea, am reusit sa fac din prima, fara
mare efort, o droaie de probleme si exercitii care pâna
atunci mi se parusera inaccesibile. Gazeta matematica a
fost o alta afacere buna: continea probleme de
perspicacitate si reuseam sa le rezolv, bucurându-ma în
acelasi timp de fiecare solutie. Am început chiar sa trimit
revistei rezolvari prin posta, iar câteva mi-au fost
publicate. Am ramas impresionat ca cineva le citea si
aprecia munca mea. La nici macar sase luni dupa aceea,
am propus o problema inventata de mine si mi-au
publicat-o. A fost una dintre cele mai frumoase zile din
viata mea. Tata si mama nu dadeau doi bani pe judecatile
mele, dar se gasise cineva care sa le ia în serios. Mi-am
adus aminte de acea zi peste ani, în 2005, când am intrat
actionar la Hotnews doar ca sa am unde sa-mi public ideile
fara ca cineva sa le cenzureze.
În martie 1973, au început concursurile de matematica. La
faza pe scoala si pe oras, am obtinut punctajul maxim si
astfel am ajuns la ultima faza pentru clasa a cincea, faza
pe judet, Oltenita fiind în judetul Ilfov. Concursul s-a tinut
la Liceul Agricol din Branesti într-o duminica rece de la
începutul lui aprilie. M-am trezit cu noapte-n cap, la cinci.
Tata era deja pregatit, încalzise si Fiatul cu care urma sa
ma duca la concurs. Era ciufut, bombanea ca suntem în
întârziere, iar mie mi se lipeau pleoapele. Pe drum, nici un
cuvânt de încurajare, iar la intrarea în liceu nici macar
inofensiva urare de succes. „Ai grija“, atât am auzit.
Bancile de la Branesti erau pe dimensiunea elevilor de
liceu; eu, fiind foarte mic, nu ajungeam cu picioarele
37
pâna la podea. Drept urmare, le-am balanganit zgomotos
timp de trei ore, spre disperarea supraveghetorilor, care
mi-au atras atentia cu asprime ca ar putea sa ma dea afara
din concurs.
Subiectele nu mi s-au mai parut usoare. Prima problema
era o aplicatie banala a metodei reducerii la absurd, dar
Coco nu apucase sa ma învete reducerea la absurd, nu
fusese suficient timp. Reducerea la absurd este cea mai
mare gaselnita a logicii matematice, oricine o foloseste în
viata de zi cu zi are un surplus de coerenta si de intuitie.
Nereusind s-o aplic repede, am trecut mai departe, am
rezolvat celelalte patru probleme si, dupa fiecare succes,
am revenit la prima. Dar nimic, nici o sclipire, nu stiam de
unde s-o apuc. Am iesit din sala suparat si cu o singura
idee: ca mai am doar sansa ca nici ceilalti sa nu fi rezolvat
prima problema.
În curte, cu ceilalti copii, visul primului loc s-a evaporat
brusc: toti au decretat ca prima problema fusese cea mai
usoara. Grele erau considerate ultimele doua probleme.
Oare de ce? Eu dadusem solutii - sa fi gresit si la acele
probleme? Toata lumea vorbea de problema cu musca,
parintii erau revoltati de cât fusese de grea, iar unul dintre
ei, profesor de matematica la liceu, afirma ca se poate
rezolva doar cu serii, si asta abia în clasa a XI-a. Problema
cu musca suna asa:
“Între Bucuresti si Pitesti sunt 100 km. În acelasi
timp, din Bucuresti si din Pitesti pleaca pe aceeasi
linie, unul spre celalalt, doua trenuri cu viteza de 50
km/h fiecare. Odata cu trenul din Bucuresti pleaca si
38
o musca având viteza de 70 km/h, care depaseste
primul tren, întâlneste al doilea tren, se întoarce,
întâlneste din nou primul tren, se întoarce si tot asa,
pâna când trenurile se întâlnesc si musca moare. Câti
km a zburat musca?”
Cum musca schimbase de o infinitate de ori sensul de
parcurs, toata lumea spunea ca e imposibil ca un copil de
clasa a cincea sa calculeze distanta pe care o parcursese.
În timp ce toti cei îngramaditi în curte îsi dadeau cu
parerea si ajunsesera deja sa-l înjure pe inspectorul-sef pe
judet, ba chiar si pe ministrul învatamântului, eu, cu
jumatate de gura, am zis: „E foarte simpla, eu am facuto…
Musca zboara pâna moare, deci pâna se întâlnesc
trenurile. Cum trenurile se întâlnesc dupa o ora, musca
zboara o ora; si cum viteza mustei e 70 km/h, musca a
zburat 70 de km, nu-i asa?“ S-a facut brusc liniste.
Simplitatea solutiei era dezarmanta. Pentru mine a fost
primul moment de fericire pe care-l traisem pâna atunci.
M-am dus sa-l caut pe tata si sa-mi declar victoria. Tata
astepta, cuminte, în masina, cu paltonul pe el si cu motorul
oprit, desi afara erau putine grade peste zero. I-am turuit
povestea cu musca si mai ales m-am laudat cu solutia pe
care o gasisem. Mi-a raspuns telegrafic, cu o întrebare pe
care nu voiam s-o aud atunci:
- “Ai facut toate problemele?”
- “Nu, doar patru din cinci.”
- “Ma asteptam. Hai, urca în masina, sa mergem.”
Ne-am întors acasa fara sa mai vorbim pe drum despre
concurs.
Va urma;