joi, 20 martie 2014

KOSOVO = CRIMEEA = TINUTUL SECUIESC



kosovoAcum se poate observa cel mai bine greşeala fatală a SUA în conflictul din Kosovo (1999) şi susţinerea independenţei unei provincii autonome din cadrul unui stat suveran Serbia. Americanii au creat premisele unui precedent, care aruncă Europa în aer. Conform Conferinţei de pace de la Paris din 1946, graniţele statelor europene erau indestructibile şi inviolabile până la momentul Kosovo, unde o miliţie radicală albaneză înarmată de CIA şi islamişti au creat un stat independent, rupându-l din Serbia suverană. Atunci, SUA pentru interesele teroriştilor albanezi au bombardat cu sânge rece o ţară suverană şi Belgradul după 50 de ani de la bombardamentele din Londra sau Dresda. Au murit zeci de mii de tineri, bătrâni, femei şi copii, precum şi sute de jurnalişti sfârtecaţi de bombe în clădirea televiziunii de stat sârbă, numai ca o porţiune dintr-un teritoriu suveran să fie ruptă în numele autodeterminării şi să se proclame independentă, cu numele Kosovo. Acest precedent creat de americani în 1999 devine azi letal pentru UE.
Poate asta a dorit Washingtonul să arunce mărul otrăvit al separatismelor pe bătrânul continent ca să exploateze şi dinamiteze proiectul european. În cazul Crimeea, preşedintele Putin aplică modelul kosovar. Ruşii se autoproclamă independenţi, fac referendum şi cer unirea cu Moscova. Modelul a fost brevetat în 1999 de americani în Kosovo. Atunci, americanii plângeau de mila albanezilor şi bombardau Belgradul pentru dreptul kosovarilor la autodeterminare, azi când ruşii din Crimeea, care sunt majoritari, fac aceelaşi lucru după modelul kosovar, cerând independenţa, deodată americanii nu mai sunt de acord, vor unitatea Serbiei, pardon a Ucrainei, şi critică ipocrit poziţia Moscovei, care nu face altceva decât ceea ce a făcut Washingtonul în Kosovo anului 1999.
Pentru noi, românii, precedentul Kosovo şi iată al Crimeii este deosebit de periculos. Incidentele de zilele trecute de la Tg. Mureş arată clar că maghiarii au prins curaj şi se radicalizează, ieşind în stradă şi manifestând violent, pe principiul kosovar pentru a internaţionaliza problematica Ţinutului Secuiesc şi a obţine sprijinul marilor puteri în obţinerea autonomiei, ca prim pas spre independenţă, în chiar inima României. Radicalii maghiari, cu feţele acoperite de cagule au scandat slogane profund antiromâneşti, precum “Să piară Trianonul”, “Ţinutul Secuiesc nu este România”, “Autonomie” sau “Ţiganilor, plecaţi acasă!” extremiştii au fost ţinuţi cu greu de forţele de ordine.
E tardivă cererea preşedintelui Traian Băsescu ca Jobbik să fie interzisă pe teritoriul României. De ani de zile presa naţionalistă şi bloggerii patroţi au demascat Garda Maghiară, Organizaţia celor 64 de Comitate, Jobbik şi duplicitatea perfidă a UDMR, fără ca autorităţile române, instituţiile statului şi serviciile secrete să intreprindă măsuri preventive, fapt care a dus la concluzia fermă în minţile multor români că acestea sunt subordonate intereselor Budapestei. E prea târziu pentru o clasă politică coruptă şi subordonată protocoalelor secrete cu UDMR de circa 24 de ani să mai fie credibilă în faţa românilor ardeleni. Românii ardeleni, după precedentele Kosovo şi Crimeea, aşteaptă cu înfrigurare şi teamă ascuţirea spre violenţă a manifestărilor radicale maghiare în Ţinutul Secuiesc, pentru dezmembrarea României, cu ajutorul unor servicii secrete străine care pescuiesc în ape tulburi. Victor Ponta a şi promis că se va flutura steagul secuiesc pe clădirile oficiale şi va fi modificat art. 1 din Constituţie prin recentul protocol încheiat cu UDMR. Singura reacţie autentică la trădarea de ţară făcută de PSD este cea a presei naţionaliste, ofiţerilor români, organizaţiilor patriotice din Ardeal şi a tinerilor naţionalişti, care sunt gata să apere unitatea naţională cu viaţa, în faţa unei clase politice decrepite şi în genunchi faţă de interesele Budapestei în Transilvania.

marți, 18 martie 2014

BOMBĂ! UDMR

BOMBĂ! UDMR nu mai are dreptul constituțional să participe la guvernare


         O observație de ultimă oră contestă dreptul UDMR de a participa la guvernare.
          Totul pleacă de la Art. 16 din Constituția României care prevede că funcțiile guvernamentale pot fi ocupate doar de cetățeni români.
          Se știe însă că liderii UDMR au dublă cetățenie, iar spiritul Constituției respinge această situație.
Iată ce spune Art. 16 :
Egalitatea în drepturi
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
Detalii: http://legeaz.net/constitutia-romaniei/articolul-16-constitutie
După cum se poate observa, cetățenii străini și, în spiritul legii, cei cu dublă cetățenie pot deține funcții doar în administrațiile publice locale. 

Luându-și dublă cetățenie, liderii UDMR și-au pierdut dreptul de a mai participa la guvernare.

joi, 13 martie 2014

MAFIA RUSĂ E MAI TARE CA ARMATA ROŞIE

MAFIA RUSĂ E MAI TARE CA ARMATA ROŞIE
 
În investigaţiile desfăşurate în anii 1991-1992, comisia parlamentară de anchetă a descoperit că Serviciul de Informaţii Externe (Slujba Vneşnei Razvedki”, SVR) a fost un factor esenţial în spălarea de bani pe scară mare între anii 1989 şi 1991 (cînd purta titulatura de Directoratul General I al KGB) şi că SVR acoperise de atunci întreaga operaţiune. Potrivit anchetatorului A. E Surkov, care a descris un sistem foarte sofisticat de contracte false, companii-fantomă şi conturi de tip off-shore prin toată Europa în anul 1992:
„Partidul a transferat în străinătate peste 60 de tone de aur, 8 tone de platină, 150 de tone de argint, iar în seifurile din băncile occidentale sînt depozitate resurse ale Partidului Comunist cuprinse între 15 şi 50 de miliarde de dolari. Au existat încălcări grave ale regimului metalelor preţioase, consemnate în Registrul de Stat pentru Metale Preţioase. Astfel, lingouri de aur au fost transferate KGB-ului. Pe 30 octombrie 1990, KGB-ul a primit 502 kilograme de obiecte preţioase. Printre acestea s-au numărat lingouri de aur, dolari (monede) americani depozitaţi pentru ocazii speciale, şi care n-au mai fost restituiţi la timp, o broşă din aur cu 31 de diamante, un inel din aur cu 20 de diamante, o broşă din aur cu 12 diamante şi 2 smaralde, un colier din aur cu 104 diamante, o broşă din aur cu 60 de diamante şi aşa mai departe… Şi există motive întemeiate pentru a crede că Uzina de Aliaje Speciale din Moscova n-a fost ocolită de atenţia KGB-ului şi, evident, de a funcţionarilor de partid. Noii bani erau depozitaţi în băncile nou-înfiinţate, din care 80%, potrivit Departamentului de Stat SUA şi reportajului BBC News din 21 noiembrie 1998, se găseau sub controlul grupărilor de crimă organizată. În Uniunea Sovietică dinainte de perestroika, sistemul bancar consta în esenţă dintr-o singură bancă, Gosbank, condusă simplu şi deţinută de guvern, în care ruşii nu aveau, din instinct, încredere. „Instinctul” acesta are legătură mai degrabă cu natura fatalistă a sufletului rus decît cu vreo dovadă concretă. Întrucît salariile erau plătite numai în numerar, iar acestea erau folosite exclusiv pentru plăţi, ruşii aveau pe bună dreptate tendinţa de a îndesa banii în saltele şi ciorapi, ceea ce tacticienii din KGB au înţeles că nu era fezabil.
Una dintre acele „bănci nou-înfiinţate” de Partidul Comunist şi de aparatul KGB a fost Menatep, concepută pentru transferurile de fonduri. Bărbaţi cu vîrste în jur de 30 de ani au fost învestiţi cu autoritatea necesară şi banii au curs non-stop. Sistemul nu se schimbase, şi nici beneficiarii. Fostul colonel KGB Viktor Kicikin, care a făcut parte din Directoratul General I responsabil cu implementarea ideologiei, a asistat direct la proces: „în 1989-1990, majoritatea societăţilor mixte sovieto-occidentale au fost create de Directoratul nostru, cu excepţia celor înfiinţate de Comitetul Central al Partidului Comunist”.
Procesul a fost atît de complet, încît fostul general KGB Timofeiev a comentat: „Piaţa va fi ocupată de aparatul conducător şi de KGB, deoarece ei deţin oportunităţile de controlare a procesului de privatizare şi de creare de întreprinderi noi. Ei deţin licenţele şi influenţa necesară. Asta nu se face atît de dragul Partidului, cît pentru supravieţuire”. Şi a adăugat: „Neîndoielnic, aici există un element de retragere organizată… potrivit căruia forţa care se retrage încearcă să menţină un fel de ordine şi posibilitatea păstrării unui nucleu, pentru ca după aceea, poate, în timp, să revină la strea anterioară. Este posibil ca pînă la 6.000 dintre acei cekişti KGB „în retragere” să se afle în poziţii importante. (Într-un interviu apărut pe 11 decembrie 2006 în ziarul britanic „Independent“, Jonathan Stern, expert în probleme ruse de la Oxford Institute for Energy Studies, a consemnat schimbările petrecute după epoca Elţîn: „Putin a numit oameni în care avea încredere, deoarece în anii ’90 existau cowboy tineri şi lipsiţi de principii, care au ajuns foarte bogaţi pe seama celorlalţi… Şi nu mai poţi repeta aşa ceva.”). „Cekiştii” au fost membrii Poliţiei Secrete sovietice sub Felix Dzerjinski în anii 1920 şi, de atunci, termenul a fost utilizat peiorativ pentru orice aparatcik din Serviciile Secrete. Lista numirilor făcute de KGB/Putin pare o trecere în revistă a elitei KGB-ului: Vladimir Putin, preşedinte al Rusiei, fost colonel KGB; Nikolai Patruşev, director al FSB (noua denumire a KGB-ului); Igor Sechin, şeful celei de-a doua mari firme producătoare de petrol, Rosneft; Valeri Golubiev, fost general KGB numit în fruntea gigantului energetic de stat, Gasprom; Iuri Zaostrovţev, director-adjunct al FSB; Viktor Ivanov, secretar-general adjunct al administraţiei Kremlinului; Boris Grîzlov, ministrul de Interne; Serghei Ivanov, ministrul Apărării; Vladimir Ustinov, procuror-general; Serghei Stepaşin, şeful Autorităţii de Audit; Serghei Pugaciov, preşedinte al Băncii Mezhprombank; Nikolai Negodov, ministru-adjunct al Transporturilor; Vladimir Iakunin, prim-vicepreşedinte al Căilor Ferate Ruse; Konstantin Romodanovski, şeful Securităţii Interne din Ministerul de Interne; Viktor Cerkesov, şeful Serviciului Federal de Control al Drogurilor; şi preşedintele de la momentul acela al companiei aeriene naţionale Aeroflot.
Mafia rusă, cunoscută ca Vorovskoi Mir sau „Lumea Hoţilor”, o federaţie aproximativă de gangsteri sovietici, a priceput imediat că „retragerea” comunismului anunţa pentru ea o nouă şi glorioasă ordine criminală mondială.
La numai un an după alungarea lui Mihail Gorbaciov, peste 2.600 de „clanuri ale crimei”, cuprinzînd peste 3 milioane de infractori, apăruseră şi se răspîndiseră ca un pojar scăpat de sub control prin fostul imperiu sovietic, potrivit unei lucrări scrise de un colectiv din prestigiosul Institut Hoover. Patruzeci dintre ele sînt egale sau depăşesc ca mărime atît Mafia siciliană, cît şi pe cea americană. Luate împreună, alcătuiesc cea mai puternică societate de crimă organizată de pe pămînt.
De fapt, directiva secretă a Partidului Comunist sublinia necesitatea stabilirii unei legături cu mafia prin intermediul resurselor vaste ale fostului KGB. Asta se întîmpla la începutul anilor 1990, în primele etape ale domniei lui Elţîn.
În 1997, Uniunea Sovietică decedase de 6 ani. Apăruse o lume nouă, în care doar Statele Unite aveau rangul de supraputere, totuşi, Rusia continua să rămînă o ameninţare – un obstacol potenţial în calea impunerii complete a voinţei economice şi militare a SUA. În cartea „Marea tablă de şah“ de Zbigniew Brzezinski, publicată în 1997, „Rusia” şi „rezervele energetice vitale” sînt menţionate mai frecvent decît oricare altă ţară şi subiect.
O dată în plus, imperativele energetice şi controlul geopolitic aveau să joace un rol esenţial în vieţile a sute de milioane de oameni.
Brzezinski apreciase că acţiunea de monopolizare a rezervelor energetice mondiale trebuia întreprinsă în vecinătatea Rusiei, în republicile fostei Uniuni Sovietice din Asia Centrală. Istoria omenirii arătase dintotdeauna că dominaţia centrului Eurasiei reprezenta cheia pentru controlul întregului glob. Azerbaidjan, care conţine bogăţiile bazinului Mării Caspice şi Asiei Centrale, are o poziţie esenţială. Independenţa statelor din Asia Centrală poate fi aproape lipsită de sens dacă Azerbaidjanul devine complet subordonat Moscovei. Deşi motivaţiile s-au schimbat în 20 de secole, importanţa strategică a acestei regiuni rămîne practic aceeaşi. Brzezinski indicase problema acută care impulsiona politica americană: „O putere care domină Eurasia va controla două dintre primele trei regiuni mondiale cele mai avansate şi mai productive din punct de vedere economic. O simplă privire a hărţii sugerează de asemenea că un control asupra Eurasiei va atrage aproape automat subordonarea Africii, trimiţînd emisfera vestică şi Oceania la periferia geopolitică a continentului central al globului. Aproximativ 75% din populaţia Pămîntului trăieşte în Eurasia şi majoritatea bogăţiilor fizice ale planetei se află tot acolo, atît ca spirit întreprinzător, cît şi ca rezerve subterane. Eurasia reprezintă 60% din produsul naţional brut mondial şi aproximativ trei sferturi din resursele energetice mondiale cunoscute.
Tema energetică reapare în cartea lui Brzezinski: „Consumul mondial de energie va creşte enorm în următoarele două-trei decenii. Estimările Departamentului de Energie al SUA anticipează că va creşte cererea mondială cu peste 50%, între anii 1993 şi 2015, iar saltul cel mai important se va manifesta în Orientul îndepărtat. Avîntul dezvoltării economice a Asiei generează deja presiuni masive pentru explorarea şi exploatarea de noi surse de energie”. Incluzînd implicit Orientul Mijlociu, dar minimalizîndu-1 în analiză, Brzezinski subliniase importanţa Eurasiei centrale, mai ales pentru obiectivul esenţial al diversificării surselor energetice: „în plus, ele (republicile din Asia Centrală) prezintă importanţă din punctul de vedere al securităţii şi ambiţiilor istorice pentru cel puţin trei dintre vecinii lor imediaţi şi puternici, respectiv Rusia, Turcia şi Iran, China dovedind de asemenea un interes politic tot mai mare pentru regiune. Însă Balcanii eurasiatici sînt infinit mai importanţi ca un potenţial trofeu economic: în regiune se află o concentrare enormă de rezerve de gaze naturale şi petrol, alături de minerale importante şi metale preţioase, printre care aurul“.
Era oare posibil ca eventuala dezmembrare şi slăbire a Rusiei, pînă în punctul în care nu s-ar mai fi putut opune operaţiunilor militare americane, care acum şi-au asigurat cu succes controlul rezervelor de petrol şi gaze naturale din Asia Centrală, să fi făcut parte dintr-un plan pentru dominarea globală care se întindea pe mai multe decenii? În ultima vreme am auzit frecvent sintagma „Weimar Rusia” – o referire la Germania de după cel de-al II-lea război mondial, cînd despăgubirile şi jafurile aliaţilor distruseseră baza economică a ţării, creînd hiperinflaţie şi sfîşiind ţesătura socială. Unii experţi au descris acest jihad economic împotriva Rusiei ca pe o tentativă deliberată de a readuce supraputerea care se clătina la statutul unei ţări din Lumea a Treia.
Mai întîi, a fost găina, apoi oul, apoi omniprezentul castravete rusesc, apoi Teatrul Bolşoi, şi în cele din urmă petrolul. Cu petrolul au sosit reformele de piaţă, orchestrate de unii dintre cei mai strălucitori finanţişti din lume, ca Jeffrey D. Sachs şi Anders Aslund. Într-o protodemocraţie neconsolidată şi cu dezvoltare lentă, cum este cea a Rusiei, reformele de piaţă au generat, în mod inevitabil, colapsul economiei ruseşti. Populaţia a fost aruncată în ghearele disperării, iar capacitatea statului de a întreţine o forţă militară de clasă mondială a fost distrusă, ceea ce, inevitabil, a însemnat o invitaţie pentru colonialism. Această colonizare, impusă sub masca reformelor, a distrus instituţiile fundamentale ale societăţii ruse în următoarele direcţii:
1. Distrugerea sistemului financiar al statului, prin creşterea nesfîrşită a piramidei datoriei de stat, micşorarea bazei de impozitare, adîncirea crizei neplăţilor şi dezorganizarea sistemului monetar.
2. Distrugerea potenţialului ştiinţific şi tehnologic al ţării, prin reducerea repetată a finanţării de către stat a ştiinţei, colapsul integrării cooperării tehnologice şi producţiei ştiinţifice în cursul privatizării de masă şi refuzul guvernului de a avea orice fel de politică ştiinţifică şi tehnică, industrială sau structurală.
3. Vinderea către companii străine de pachete de acţiuni care să asigure controlul asupra principalelor şi celor mai valoroase firme ruseşti în industrie, energie electrică şi telecomunicaţii.
4. Transferul către corporaţii transnaţionale al dreptului de exploatare a celor mai valoroase depozite de materii prime ruseşti.
5. Stabilirea controlului străin asupra bursei ruseşti.
6. Stabilirea controlului străin direct asupra modelării politicii economice interne şi externe a Rusiei.
Dintre politicile guvernării Elţîn, nici una n-a discreditat într-o măsură atît de mare noţiunea de reformă ca programul cu totul corupt „loans-for-shares”. Acesta a fost conceput de Vladimir Potanin, fost funcţionar comercial sovietic devenit bancher, fiind apoi dezvoltat de un consorţiu de bănci ruseşti noi. „Loans-for-shares” a fost condus de Anatoli Ciubais, aliat esenţial al Administraţiei Clinton, cunoscut în primul rînd pentru rolul jucat sub Igor Gaidar, ca viceprim-ministru al guvernului rus în epoca Elţîn. La mijlocul anilor 1990, Gaidar şi Ciubais au fost autorii privatizării prin „terapie de şoc” şi ai creării oligarhilor ruşi care, peste noapte, au lăsat în paupertate şi foamete 40% din populaţia rusă. Termenul „terapie de şoc” se referă la dispariţia bruscă a controlului asupra preţurilor şi monedei naţionale, combinată cu dispariţia subvenţiilor de stat şi liberalizarea imediată a comerţului intern – toate ingredientele necesare pentru pauperizarea societăţii ruse. Întrucît nu s-a opus programului „loans-for-shares” şi a continuat să-1 susţină pe Ciubais după eşecul presărat de scandaluri al terapiei sale de şoc, Administraţia Clinton a aprobat, în mod tacit, mijloace care au subminat fundamental obiectivul declarat public al Statelor Unite: de a ajuta fosta Uniune Sovietică, şi în special Rusia, să-şi îndeplinească „cu succes” tranziţia la capitalism. După cum s-a dovedit, eforturile SUA aveau ca intenţie transferul unor bogăţii însemnate din ţară şi slăbirea Rusiei, în cele din urmă, Rusia, citîndu-1 chiar pe Elţîn, a devenit o „supraputere a crimei”, o „mafiocraţie”, nu numai din cauza absenţei legislaţiei adecvate (sau a presupusei perioade a baronilor-jefuitori, despre care unii apologeţi afirmă că reprezintă o etapă naturală a dezvoltării economice), ci din cauza naturii inerent corupte a organelor de aplicare a legii şi securităţii şi a serviciilor de informaţii. Deşi seminţele fuseseră sădite de Administraţia George H. W. Bush aflată pe picior de plecare, programul de asistenţă al SUA pentru facilitarea tranziţiei Rusiei spre capitalism a demarat sub noua administraţie Clinton în anul 1993. Un grup temporar de lucru, condus de vicepreşedintele Al Gore, secretarul trezoreriei Lawrence Summers si vicesecretarul de Stat Talbot, a finalizat un contract exclusiv al trezoreriei SUA cu Goldman Sachs, Institutul Harvard pentru Dezvoltare Internaţională, Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială. Parteneriatul lor cu guvernul lui Boris Elţîn a reconstruit economia rusă. Unul dintre indiciile privitoare la această reconstrucţie a fost oferit în „Marea tablă de şah“, cartea publicată de Zbigniew Brzezinski, în 1997. În privinţa Rusiei, imperativul era limpede: „în mod firesc, sarcina imediată trebuie să fie reducerea probabilităţii anarhiei politice sau a revenirii la o dictatură ostilă într-un stat fărîmiţat, care continuă să deţină arsenal nuclear. În acelaşi timp, însă, rămîne valabilă şi sarcina pe termen lung: modalitatea de încurajare a transformării democratice şi revenirii economice a Rusiei, simultan cu evitarea resurgenţei unui imperiu euroasiatic care poate împiedica ţelul geostrategic american… Între timp, este însă imperativ să nu apară nici un pretendent euroasiatic (Rusia), care să fie capabil să domine Eurasia şi, astfel, să conteste de asemenea supremaţia Americii“. Interesele SUA faţă de zăcămintele de petrol şi gaze naturale din Asia Centrală sînt impulsionate de consideraţii economice şi strategice. După declinul Imperiului Otoman din Secolul al XlX-lea, Rusia s-a confruntat cu o altă putere colonială aflată pe unul dintre flancurile sale sudice, fiind separată de India britanică prin Afghanistanul sălbatic. Lupta dintre ele pe înălţimile asiatice a devenit cunoscută ca „Jocul cel Mare”, pe care l-au purtat timp de un secol, nu numai pentru a cîştiga controlul resurselor importante, ci şi pentru a interzice accesul altora la acestea, În prezent, dominaţia mondială a SUA se bazează, în mare parte, pe hegemonia ei aproape absolută în economia mondială a petrolului. Politica oficială americană în Asia Centrală, aşa cum a declarat un membru NSC în faţa Congresului în anul 1997, a fost de „a distruge controlul de tip monopolist al Rusiei asupra transportului de petrol şi gaze naturale din regiune şi, de fapt, de a promova securitatea energiei occidentale prin diversificarea ofertei”. Unul dintre primii paşi spre distrugerea acelui monopol a fost între-prins la mijlocul lunii decembrie 1999, cînd reprezentanţi ai autorităţilor americane au participat la o reuniune oficială în Azerbaidjan, unde au fost discutate şi convenite programe explicite pentru antrenarea şi echiparea mujahedinilor, luptători musulmani de gherilă, din Caucaz, Asia Centrală şi de Sud şi lumea arabă. „Reuniunea aceasta a dus la încurajarea tacită de către Washington atît a aliaţilor musulmani, cît şi a companiilor americane private de securitate de a-i ajuta pe ceceni şi pe aliaţii lor islamişti în susţinerea viitorului jihad (împotriva Rusiei)”. Ascensiunea la putere a talibanilor în Afghanistan poate fi asociată aceleiaşi teme unice şi favorite de a-ţi opri concurentul – în cazul acesta, Rusia – să ajungă la petrol, prin eliminarea sa din propria-i sferă naturală de influenţă. Conflictele armate la frontierele sudice ale teritoriului Rusiei, în Nagorno-Karabah, Abhazia şi Cecenia, au „reprezentat o mişcare tactică distinctă, crucială la momentul respectiv, pentru a discerne care putere va deveni pînă la urmă stăpînă (a rezervelor energetice)”.

marți, 11 martie 2014

Larry Watts, din nou in lumina.

Fostul şef al Direcţiei Informaţii Militare din SMG, general maior (r) Mihaiu Mărgărit, despre munca istoricului american Larry Watts: Datele şi informaţiile devoalate au o imensă valoare


Un interviu realizat de colonelul Ion Petrescu, reputat analist militar, cu fostul şef al Direcţiei Informaţii Militare din Statul Major General al Armatei Romaniei, general maior (r) Mihaiu Mărgărit (extrase)
- La o acţiune dedicată împlinirii a douăzeci de ani de la semnarea de către România a Parteneriatului pentru Pace, unul dintre cei invitaţi să îşi expună părerea, de la tribună, a fost şi celebrul istoric Larry L. Watts. Ce concluzii aţi tras în urma audierii discursului său? 
- La iniţiativa unor organizaţii neguvernamentale, cu preocupări în domeniul studiilor de securitate europeană, s-a convenit asupra unui calendar al anului 2014, pentru o serie de acţiuni la scară naţională, care să marcheze 65 de ani de la înfiinţarea NATO, 10 ani de la intrarea României în Alianţă şi 20 de ani de la semnarea de către ţara noastră a Parteneriatului pentru Pace.
Prezenţa domnului Larry Watts la acţiunea menţionată, organizată sub egida administraţiei Preşedinţiei României, ne-a onorat şi a avut o împortanţă deosebită pentru iniţierea unui proces complex de clarificări cu privire la credibilitatea ţării noastre, în decursul timpului, în faţa Occidentului, în raport cu opţiunile românilor pentru valorile democraţiei, ale statului de drept şi pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Atmosfera creată de prezenţa şi intervenţia în plen a reputatului istoric american pe tema semnării de către România a Parteneriatului pentru Pace, în opinia mea, a încurajat participanţii să renunţe la discursul formal festivist de asumare individuală sau de către anumite structuri ale administraţiei de stat, ori numai de către anumite grupări politice a meritelor acestui demers, precum şi de integrare în NATO şi aderare la UE.
Astfel, spontan s-a realizat o recunoaştere a faptului că, după evenimentele din decembrie 1989, opţiunile exprimate au fost emanate din dorinţa întregii societăţi pentru o schimbare radicală către valorile democraţiei autentice occidentale, precum şi a clasei politice în ansamblul ei.
Poate că este pentru prima dată când vorbim, cu mai mult curaj, despre percepţii externe la adresa României influenţate de o cunoaştere incorectă, incompletă şi de către unele părţi chiar intenţionat deformate asupra realităţilor din România.
Pentru a explica această afirmaţie, îmi este greu să mă refer numai la scurta relatare, de ordinul minutelor, a reputatului istoric american în cadrul acţiunii menţionate, la care am participat.
Ca urmare, voi apela la anumite afirmaţii mai complete, reţinute de mine din lectura celor două volume ale domnului Larry Watts. Aceste lucrări prezintă o nouă faţă a istoriei României din perioada Războiului Rece dar, surprinzător, face incursiuni ale cercetării sale şi în istoria mult mai îndepărtată a ţării noastre.
Larry Watts in Mostenirea Clandestina - Lucrurile ies la iveala, treptatÎn baza unui vast material documentar obţinut de la Departamentul de Stat American, CIA, Institutul ’’Gauch’’, Proiectul Paralel pentru NATO – Pactul de la Varşovia, precum şi Proiectul de Istorie Internaţională a Războiului Rece (CWIHP), domnul Watts ajunge la convingerea că procesul de reformă din România diferea fundamental de oricare alt proces din fostul Bloc Sovietic şi că era aproape neinteligibil fără o expunere completă a dinamicii revoluţiei din decembrie 1989 şi a anilor de izolare care i-au succedat.
Preiau şi o apreciere a diplomatului american la Bucureşti, Kiki Skagen Harris, în perioadele 1983-1987 şi 2000-2002, făcută la adresa demersului de cercetare istorică a lui Larry Watts care apreciază că studiul celor două cărţi este obligatoriu pentru orice cercetător serios care vrea să cunoască istoria României în timpul comunismului şi maşinaţiunile serviciilor de informaţii de pe ambele laturi ale Cortinei de Fier.
Iar profesorul Henry L. Carey de la Universitatea de Stat Atlanta – Georgia, apreciat în SUA ca fiind ’’a brilliant man’’, afirmă că domnul Watts, nu numai că ştie unde sunt îngropate secretele, dar explică şi cine le-a îngropat şi de ce.
Istoricul american Larry Watts, în esenţă, se angajează să dezvăluie atitudinile ostile ale Moscovei faţă de România, precum şi ale celorlalţi membri ai Tratatului de la Varşovia, pe care îi numeşte aliaţi loiali, atitudini care îşi au originea chiar în istoria relaţiilor bilaterale cu ţara noastră.
În context, cred că orice comentariu este de prisos dacă menţionez numai şi afirmaţia criminală a lui Friederich Engels făcută în ianuarie 1848, în Neue Rheinische Zeitung:
„[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor ] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte.” 
De la aceste aprecieri pleacă investigaţiile istoricului american, pentru a descoperi, cu stupefacţie, cu câtă ’’prietenie’’ ne-au blagoslovit părinţii comunismului mondial şi, apoi, aliaţii est – europeni la ideologia bolşevică, membrii ai Tratatului de la Varşovia.
Şi dacă se lecturează cu răbdare cele două volume ale lui Larry Watts, vom lua cunoştinţă de minciunile şi ostilitatea ’’prietenilor’’ proliferate la adresa României, pe care autorul le devoalează bucată cu bucată.
Paradoxal, deşi asemenea date şi informaţii au fost obţinute din arhivele surselor occidentale menţionate mai sus, România a fost pe nedrept lipsită de credibilitate nu numai în perioada Războiului Rece, ci şi după căderea Cortinei de fier, fiind marginalizată în plan secund, în ce priveşte dorinţa noastră de apartenenţă la NATO şi UE, în raport cu alţi parteneri din defunctul Pact de la Varşovia.
Z Larry Watts la Bookfest Iasi 2013 cu Fereste-ma Doamne de prieteni si Cei dintai vor fi cei din urmaŞi pentru a-mi susţine afirmaţiile de mai sus, menţionez doar faptul că reputatul istoric american Larry Watts, căruia trebuie să-i purtăm o profundă recunoştinţă, deschide avalanşa de date şi informaţii încă din primul capitol, intitulat Perceperea greşită a României, având ca subcapitole titluri deosebit de sugestive, cum ar fi: România ca problemă analitică: moştenirea unei înţelegeri greşite; Prejudecata cognitivă de bază: România ’’cea mai puţin capabilă’’ să înfrunte Moscova; Erori acumulate: România nu pune niciodată sub semnul întrebării apartenenţa la Pactul de la Varşovia; Erori auxiliare: opoziţia ascunsă a altor membrii ai Pactului; Introducere în eroare şi dezinformare: intoleranţa şi genocidul cultural.
Întregul demers de cercetare ştiinţifică realizat de Larry Watts este apreciat şi de academicianul Dinu C. Giurescu, afirmând că autorul demonstrează convingător nevoia de a reconsidera şi de a regândi istoriografia românească a raporturilor dintre Blocul Răsăritean şi Republica Socialistă România, iar analiza acestora dezvăluie capcanele multiple ale istoriei contemporane, în aceste vremi de repetate apăsări asupra societăţii româneşti.
În ce mă priveşte, recentul privilegiu de a fi alături de acest mare istoric american şi studierea lucrărilor sale, îmi dau curajul să afirm deschis că întregul său demers de cercetare ştiinţifică nu este chiar întâmplător, dar este şi azi imperios necesar, faţă de care trebuie să-i fim profund recunoscători.
Imensa valoare a datelor şi informaţiilor devoalate dintr-un gest profesional de respect primordial manifestat de autor faţă de adevărul istoric, până acum, din varii motive escamotat, trebuie incorporată cu mult curaj în forţa discursului diplomatic şi politic extern al oficialilor noştri şi nu numai al lor.
Totodată, sunt de părere că acest demers ar putea fi subînţeles ca o formă voalată de scuză din partea celor care au fost induşi în eroare de către propaganda şi manipularea sovietică de la Moscova şi de către anumiţi aliaţi loiali acesteia, eroare cauzată în plus şi de o mai mică importanţă acordată, premeditat sau nu, României în procesul decizional de politică externă a unor state din spaţiul occidental.
- O istorie a serviciului de informaţii al Armatei României, unul dintre cele mai eficiente, după decembrie 1989, ar merita scrisă şi cu contribuţia dumneavoastră. Din această perspectivă, ce rol a avut armata ţării, în general, implicit structura proprie de intelligence, în special, la intrarea României în NATO?
- Da, o primă formă a istoriei structurii de informaţii militare a fost scrisă. După mai mulţi ani, a apărut şi o ediţie revăzută şi îmbunătăţită a acesteia.
Aş putea lua în considerare, ca şi o completare a lor, iniţiativele personale ale unor specialişti din Serviciul Istoric al Armatei care, sub titlul Ataşaţii militari transmit, au publicat câteva volume cuprinzând episoade interesante ale activităţii de informaţii, din perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial şi a începutului acestuia.
Există şi memoriile viceamiralului Dinu Ştefan, fost şef al acestei structuri, care a acoperit un timp mai mare din perioada Războiului Rece, până la evenimentele din decembrie ‘ 89, inclusiv, atât cât a apreciat că poate fi relatat, fără a avea la dispoziţie documentele vremii. Din păcate, azi nu se mai află printre noi.
Apoi, în unul din volumele sale, sub titlul Dezmembrarea spionajului militar românesc, istoricul Larry Watts se referă la multe detalii din perioada nefastă a Direcţiei Informaţii Militare, cauzată de măsurile luate ca urmare a fugii lui Pacepa – aşa cum numeşte domnia sa gestul de defectare, în cazul în speţă.
În ce priveşte contribuţia mea, apreciez că ea ar fi mult prea modestă din punctul de vedere al aşa numitelor memorii, dar poate că participarea mea ar fi de folos pentru studierea şi înţelegerea corectă a documentelor de arhivă. Însă, o iniţiativă şi decizie în acest sens nu-mi aparţin.
Eu rămân doar la părerea, exprimată şi cu alte ocazii, că o istorie compactă a serviciului de informaţii al Armatei României, de la data înfiinţării lui şi adusă la zi, până la data permisă de lege, este absolut necesară şi ea trebuie scrisă de specialişti din sistem şi nu de autori proveniţi din alte structuri de informaţii, care azi au dobândit notorietate publică de istorici.
- Alte structuri fiind altfel bine poziţionate pe fluxul mediatic autohton…
- În referirile lor, la o perioadă mai apropiată sau mai îndepărtată de timp, cu privire la serviciul de informaţii militare, am constatat multe inadvertenţe care aduc prejudicii adevărului istoric.
- See more at: http://www.ziaristionline.ro/2014/02/20/fostul-sef-al-directiei-informatii-militare-din-smg-general-maior-r-mihaiu-margarit-despre-munca-istoricului-american-larry-watts-datele-si-informatiile-devoalate-au-o-imensa-valoare.

vineri, 7 martie 2014

Martin Schultz îi răspunde lui Radu Golban

În urma unei scrisori deschise publicată de Cotidianul.ro
Martin Schultz îi răspunde lui Radu Golban

 

Martin Schultz îi răspunde lui Radu Golban
Economistul Radu Golban i-a adresat recent o scrisoare deschisă președintelui Parlamentului European Martin Schulz, în care reclama că Uniunea Europeană pedalează excesiv pe notele date justiției și separării puterilor în stat, în detrimentul altor valori fundamentale ale democrației și ale statului de drept.
Radu Golban a primit un răspuns la scrisoarea sa din partea şefului Parlamentului European, pe care îl publicăm integral:
Stimate dle Golban,

Președintele Parlamentului European (PE), dl Martin Schulz, a primit scrisoarea dumneavoastră referitoare la statul de drept în România și condițiile impuse autorităților române privind persoanele care doresc să candideze la alegerile
europene.
Unitatea de informare a cetățenilor din PE a fost solicitată să răspundă.
În primul rând, vă mulțumim pentru comentariile trimise, au fost citite cu cea mai mare atenție și am luat notă de ele.
Vă asigurăm că dl Schulz cunoaște foarte bine situația din România și urmărește îndeaproape evoluția evenimentelor.
Mai mult decât atât, subliniem faptul că Parlamentul European și deputații săi sunt, de asemenea, pe deplin conștienți de problema combaterii corupției în România, după cum atestă o întrebare parlamentară [E-013947-13], din luna decembrie a anului trecut, care a solicitat informații despre măsurile avute în vedere pentru a garanta statul de drept în România.
În răspunsul Comisiei s-a precizat că aceste întrebări sunt relevante în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare, instituit de UE pentru a ajuta țări precum România să soluționeze orice deficiențe din domenii precum reforma justiției, corupția și crima organizată. Pe site-ul de internet al Comisiei puteți găsi cel mai recent raport privind România în cadrul mecanismului de
cooperare și verificare.
Subliniem, de asemenea, faptul că Parlamentul European este o instituție politică și legislativă a Uniunii Europene (UE), care acționează în strictă conformitate cu competențele sale stabilite prin tratatele UE și, prin urmare, nu are nicio
influență directă asupra aspectelor care țin de competența autorităților naționale din statele membre.
În ceea ce privește dreptul fundamental la vot, la care vă referiți în scrisoarea dumneavoastră, vă rugăm să rețineți că, în conformitate cu legislația UE și în condițiile prevăzute la articolul 20 alineatul (2) litera (b) din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene (TFEU), cetățenii UE au ,,dreptul de a vota și de a candida la alegerile pentru Parlamentul European și la alegerile locale în statul membru de reședință, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui statˮ. Este în responsabilitatea fiecărui stat membru să își stabilească propriile sale reguli și proceduri electorale, inclusiv drepturile de vot, și să respecte propriile sale prevederi, în conformitate cu situația națională specifică".
Scrisoarea pe care Radu Golban i-a adresat-o lui Martin Schulz, publicată de Cotidianul.ro pe 4 februarie: 
"Domnule Președinte,
Vă scriu pentru a-mi manifesta îngrijorarea față de pasivitatea instituțiilor Uniunii Europene în privința unor grave derapaje de la principiile statului de drept în România. Constat că liderii europeni practică o pasivitate selectivă atunci când decid și intervin să sancționeze comportamentele antidemocratice și, în consecință, antieuropene ale unui stat membru.
Așa cum putem deduce modul în care este condiționat un elev de către profesor din sistemul de pedepse și de recompense care îi dezvoltă sau îi inhibă învățăcelului anumite abilități și talente naturale, putem deduce și modul în care este condiționat un stat în cadrul unei construcții politice suprastatale din modul în care liderii acestei construcții frânează sau încurajează o evoluție într-o direcție anume.
În cazul evaluării României, Uniunea Europeană pedalează excesiv pe notele date justiției și separării puterilor în stat, în detrimentul altor valori fundamentale ale democrației și ale statului de drept: protecția dreptului la proprietate, a drepturilor fundamentale ale cetățenilor și garantarea dreptului de a avea o economie funcțională, definit în criteriile Copenhaga și prin ”capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul UE”.
Această capacitate a fost slăbită: anterior, dar și ulterior aderării la UE. Economia României a fost subminată sistematic prin rele practici în privatizare, din care menționez aici doar practica uzuală de a șterge datoriile unor societăți de stat care au fost preluate de investitori străini. În acest fel, România a pierdut zeci de miliarde de euro, iar românii au pierdut sute de mii de locuri de muncă, fără ca UE să se sesizeze pentru acordarea ilegală de ajutoare de stat către entități private. Astfel, un stat diform, modelat în sensul unei justiții extrem de puternice și de independente, dar cu o economie firavă, incapabilă să își hrănească cetățenii, nu este un stat de drept, ci este o distopie sinistră care creează premisele unui stat polițienesc.
Mă voi referi, în acest sens, la câteva situații punctuale care au stârnit indignarea opiniei publice.
Ați declarat, în 2012, într-un discurs susținut în Parlamentul României, în numele Uniunii Europene, că ”suntem o comunitate de valori care se aplică tuturor membrilor, nu doar României, iar statul de drept trebuie respectat”.
Vă solicit să acționați consecvent cu principiile dvs și cu propriile dvs declarații și să luați o poziție oficială cu privire la derapajele de la mecanismele esențiale ale statului de drept, acceptate tacit de instituțiile europene, pe care le voi prezenta în continuare.
Datoria Rompetrol
Pe 23 ianuarie, Guvernul Ponta a aprobat „Hotărârea de Guvern pentru aprobarea tranzacției convenite prin Memorandumul de Înțelegereîncheiat între statul românși The Rompetrol Group N.V. semnat la București la 15 februarie 2013” prin care compania deținută de statul kazah este iertată de o datorie de aproape ojumătate de miliard de dolari.
Această măsură nu este doar anticoncurențială, imorală și anticonstituțională, așa cum s-a pronunțat, anul trecut Curtea Constitutionala a Romaniei. Această măsură pune o presiune uriașă pe deficitul bugetar și va crea probleme serioase României în respectarea criteriilor impuse de către Comisia Europeană. O presiune care va fi transferată către cetățenii români, care vor fi nevoiți să acopere, din taxe și impozite, suma pe care Guvernul României o face cadou companiei kazahe.
Așa cum știți, domnule Președinte Martin Schulz, statul de drept nu se poate înfăptuiîn lipsa unei legislații accesibile, juste, nepărtinitoareși previzibile. Orice act normativ trebuie sa fie așteptatși înțeles de către societate. Memorandumul prin care statul român șterge aproape o jumătate de miliard de dolari din datoriile Rompetrol încalcă flagrant acest principiu fundamental al statului de drept.
Dosarul Bancorex
În anul 2012, într-un discurs susținut în Parlamentul României ați declarat: ”De aceea vă spun că lupta împotriva corupţiei nu a fost finalizată, dar nu sunteţi singuri, Uniunea Europeană vă susţine”.
Vă reamintesc faptul că cel mai scandalos dosar de corupție din istoria postdecembristă este neatins de Justiția română.Peste 6.000 de file secretizate zac în arhivele serviciilor de informații. Bancorex este un caz-școală al al devalizării celei mai importante bănciromânești de comerț exterior, cel puținpână la data „îngropării” ei. În acest moment, există posibilitatea executării fondurilor de investiții care au gajat firmele care au luat credite de aproape 2 miliarde de dolari e la Bancorex. În fapt, un furt grosolan pentru că aceste firme nu intenționau să returneze și nici nu au returnat creditele. Chiar dacă prejudiciul produs a fost imens, banca statului nu a dat niciodată faliment. În 1999, autorităţile române au scos de la buget 580 milioane de dolari pentru a acoperi pierderile şi au preluat portofoliul de credite neperformante. Înainte de fuziunea prin absorbţie a Bancorex cu Banca Comercială Română (BCR), statul a garantat aranjamente financiare până la 900 de milioane de dolari. De aceste aranjamente a beneficiat Erste Bank, care a cumpărat BCR după ce statul român a preluat toate pierderile Bancorex.
Vă rog să vă reafirmați susținerea în lupta anticorupție pentru acest dosar, care pentru toți românii este cel mai puternic simbol al corupției instituționalizate din istoria democrației România, după căderea Blocului de Est. Vă invit să cereți deschis soluționarea acestui dosar, ale cărui consecințe se simt și astăzi în sistemul bancar din România, și să pledați pentru o soluționare transparentă în justiție, în spiritul valorilor europene actuale, a celui mai flagrant caz de corupție din perioada postdecembristă.
Restituirea proprietăților confiscate de la naziști
Vă supun atenţiei o altă situaţie, pe care o considerăm cel puţin la fel de scandaloasă: restituirea proprietăţilor din Ardeal, moştenite de la nazişti, către FDGR (Forumul democrat al germanilor din România). Această organizaţie, care se bucură de o înaltă susţinere politică în Germania, a fost recunoscută în 2007 de către Judecătoria Sibiu, la propria cerere, ca succesor al GEG (Grupul etnic german), grupare înfiinţată pe teritoriul României de cel de-al treilea Reich. Restituirea proprietăţilor naziste către FDGR, la presiunea Germaniei şi în urma intervenţiei personale a Angelei Merkel, este o imposibilitate juridică prin care se încalcă grav Constituţia României, tratatele internaţionale şi principiile statului de drept.
Iată argumentele: GEG este o organizaţie nazistă înfiinţată de Reich în 1940, imediat după Dictatul de la Viena. Scopurile declarate ale acestui Grup Etnic German (celebra Coloana a V-a a lui Hitler) erau: propaganda nazistă, sabotajele economice, acţiunile diversioniste în spatele frontului, „intoxicarea” şi dezinformarea populaţiei majoritare din ţările respective. GEG a fost desfiinţată în 1944, la fel ca toate celelalte organizaţii naziste, potrivit prevederilor Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. Convenţia statua, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Prin tratatele internaţionale de după război, România s-a obligat şi să confişte averile organizaţiilor naziste – aşadar şi posesiunile patrimoniale ale Grupului Etnic German. Or, aceste averi sunt revendicate şi câştigate în instanţă de către FDGR, în calitatea sa recunoscută în instanţă, în 2007, de succesor al GEG. Acest demers încalcă grav Constituţia României, care prevede că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Practic, la presiunea Germaniei, România este obligată să restituie licee, şcoli, grădiniţe, clădiri ale filarmonicii, cămine de bătrâni şi biserici, foste posesiuni ale unei organizaţii naziste, confiscate dealtfel prin aplicarea tratatelor internaţionale, către FDGR. Statul român a ajuns să plătească chirie către un succesor al naziştilor.
Dreptul fundamental de a alege și de a fi ales în Parlamentul European
Cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European a dobândit statutul de drept fundamental (articolul 39 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).
Cu toate acestea, legislația electorală din România este una dintre cele mai restrictive din Uniunea Europeană, și neagă atât dreptul fundamental de a fi ales, cât și acela de a alege, statuate în Constituție. Concret, legislația română cere candidatului la europarlamentare să prezinte o listă cu 100.000 de semnături, la care se adauga datele personale ale semnatarilor (seria și numărul cărții de identitate). Aceasta doar pentru dreptul de a fi ”admis” pe listele alegerilor europarlamentare, adică pentru dreptul de a fi ales. Asta în condițiile în care un candidat are nevoie de circa 120.000 de voturi (luând în calcul actualul prag electoral) pentru a ajunge în Parlamentul European.
Cele mai multe state membre nu impun astfel de limitări (Suedia) sau dacă o fac, solicită câteva mii de semnături (Italia, Ungaria, Spania etc). Condiționările impuse în România candidaturilor independente sunt, practic, de natură pecuniară. În plus, votul este secret: deci divulgarea datelor personale a 100.000 dintre cei 120.000 de alegători care ar vota un anumit candidat la europarlamentare încalcă un principiu fundamental al sistemului democratic de vot: caracterul secret!".

marți, 4 martie 2014

Iubirile lui Iosip Broz Tito


Un presedinte fugind de sa-i sfiriie calciiele pentru a scapa de o femeie? Si nefacind in cursul vietii sale  doar o "fuga", ci un adevarat maraton compus din diferite segmente amoroase, din care a scapat luind-o la sanatoasa, lasind in urma nu doar colb ridicat de pe drum, dar si copii din flori, "rasariti" pe unde i-a fost lui lumea mai draga... S-a opus lui Hitler, Stalin, chiar si Vaticanului... dar a parasit "cimpul de lupta" in fata femeilor...

Iubitor de coniac bun si trabuc fin, un "mini Casanova" nascut la 25 mai 1892 in Kumrovec din Regatul Croatia-Slovenia, pe atunci parte din Imperiul AustroUngar, si decedat ca presedinte al Iugoslaviei (4 mai 1980).

Noi va vom prezenta insa o fata mai putin cunoscuta a istoriei, macar si pentru posibilul motiv ca aerul  “casanovist” al revolutiilor are ceva aparte, l-a inspirat si de Fidel Castro si multi altii...

Cert este ca numarul exact al iubitelor lui Tito este inca necunoscut (vreo 16 sint "oficiale"), dar in epoca au facut senzatie zvonuri despre posibilele relatii cu Josephine Baker (cu 14 ani mai tinara), iar mai tirziu cu Gina Lollobrigida, Sofia Loren  fireste, mari admiratoare ale peisajelor din jurul conacului aflat pe insula Brijuni...

Magazin este o revista complexa, cu subiecte din domenii variate si incitante, precum istorii uitate, minuni ale lumii, fenomene paranormale, terapii complementare etc, articole interesante ce se citesc pe nerasuflate.
Iata, "fugitiv", "contabilizate" de Gabriel Tudor, doar citeva din lungul sir de legaturi amoroase din care Tito, lider al miscarii iugoslave de gherila in Al Doilea Razboi Mondial (extrem de temuta, soldatii germani temindu-se de gherila iugoslava mai mult decit de frontul rusesc), al Ligii Comunistilor din Iugoslavia (1939-1980) si Maresal al Iugoslaviei care a facut din Belgrad o capitala cvasioccidentala... dar din patul femeilor a scapat doar cu fuga.
Rusinoasa, dar sanatoasa. (Razvan Dupleac).



Mirele fugit

Iosip Broz Tito a fost, fara indoiala, unul dintre cele mai charismatice personaje ale secolului trecut. De origine modesta, a crezut in steaua lui norocoasa, chiar daca ea n-a fost, in cele din urma, aceeasi cu cea care a stralucit, decenii intregi, deasupra Kremlinului.

Prima iubita a lui Tito a fost Marusa Novakova, o cehoaica pe care a intilnit-o in 1912, la o greva a muncitorilor din Cenkovo (astazi in Cehia). Indragostita de chipesul croat, care se prezinta drept inginer, fata nu ezita sa renunte la logodnicul ales de parinti pentru a i se darui lui Tito. Aflind ca Marusa a ramas insarcinata, acesta ii promite ca o va lua in casatorie, dar chiar in ziua nuntii va fugi la Viena, fara sa apuce sa-si mai vada primul fiu, Leopold Novakov.
Fuga lui nu fusese intimplatoare: pe cind lucra la uzinele Skoda din Plze×, Tito intilnise o frumoasa fata din inalta societate austro-ungara, Liza Spuner, care cazuse si ea prada farmecelor lui. Invitat in apartamentul  ei din Viena, tinarul de 21 de ani nu ezita sa dea curs solicitarii, lasind in urma o mireasa inlacrimata la altar. Dar Liza, mai mare decit el cu zece ani, nu era chiar in toate mintile: inclinatiile ei sadice il inspaiminta pe Tito, care e la un pas sa fie strangulat de amanta in cursul unei partide de amor.

Mai mult, Liza nu se sfieste sa aduca in casa si alti barbati, cu care se dragosteste in vreme ce amantul ”oficial” asculta, terorizat, in camera de alaturi... Pe de alta parte insa, aristocrata austriaca il si cizeleaza pe tinarul taran croat, invatindul sa danseze, sa cinte la pian, sa se comporte in societate si dezvoltindu-i gustul pentru lecturi.
Curind, Tito se simte atras nu doar de biblioteca Lizei, ci si de foarte tinara ei menajera, cu care are o  aventura. Cind Liza ii marturiseste ca a ramas insarcinata, Tito reactioneaza cum nu va face nicicind in fata dusmanului, dar mai intotdeauna in fata femeilor: da bir cu fugitii... Fiul lor, Hans Spuner, va muri in 1943, ca soldat in armata germana ce lupta contra partizanilor condusi de tatal lui.



Impuscat de sotul incornorat

La cursele de cai din Viena, Tito o intilneste la sfirsitul anului 1913 pe Tereza Stacner, o croata facind parte din protipendada vieneza.
Ulterior, el o va urma la Zagreb, unde tinara studia. In 1914, la izbucnirea razboiului mondial, Tito este chemat sub arme, dar in fata comisiei de recrutare se preface ca este surdo mut.
Descoperit, este trimis la inchisoarea Petrovaradin si doar relatiile tatalui Terezei il scapa de Curtea Martiala. Inrolat, incepe instructia si curind se va dovedi cel mai bun tintas al regimentului, in anul urmator clasindu-se al treilea la tir pe intreaga armata austro-ungara! Trimis pe frontul rusesc, el nu mai apuca sa-si vada copiii nascuti de Tereza, Paul si Gabriela, care vor vedea lumina zilei in 1915. In Rusia, pe cind unitatea lui e cantonata in satul Korutovo, face cunostinta cu sotia unui mosier local, Liusa Sedlovska.

Cultivata, inteligenta si fermecatoare, femeia se simte atrasa de falnicul croat care nu ezita sa-i ceara bani pentru un costum de haine, ca sa poata participa la un bal local, in vreme ce se culca, la intimplare, cu toate rusoaicele care-i acceptau propunerile.
Aventura lui cu Liusa risca sa-i fie fatala cind sotul incornorat il impusca.
Transportat la spital, Tito nu va afla decit peste multi ani ca dragostea lui nelegitima a dat rod: Kiril Sedlovski, fiul lui si al Liusei, va deveni un renumit doctor. La spital o intilneste pe Ira Gligorieva, cu care se va casatori pe 17 iulie 1915, dar fericirea lor va fi umbrita de aparitia in viata lui Tito a Dariei Andirelova, o doctorita nimfomana care il invita la vila ei pentru interminabile partide de amor. Ira ii va naste un baiat (Serghei Gligoriev, viitor activist comunist in Uniunea Sovietica), dar va muri la scurta vreme dupa ce devenise mama. Ramas vaduv, Tito ii promite Dariei, atunci cind femeia il anunta ca ii poarta in pintece copilul, ca se va casatori cu ea. Fiul lor, Josip Andirelov, va muri pe front in 1944, ca ofiter de aviatie in Armata Rosie.



Dragoste cu doua surori gemene, o kirkiza si o fata de 13 ani!

Dar Tito n-are rabdare sa-si vada pruncul nenascut si pleaca la Sankt Petersburg, unde face cunostinta cu Nina Bazan, dar si cu sora geamana a acesteia, Svetlana. Cum fetele seamana ca doua picaturi de apa, tinarul nu stie cui sa-i incredinteze inima... si atunci o imparte amindurora.
Surorile ramin curind insarcinate si, pentru a evita un scandal de proportii, Svetlana accepta sa sustina ca ar fi avut o aventura cu un profesor de la Universitate.

Declansarea revolutiei din Octombrie tulbura apele; neavind acte, Tito este considerat spion si trimis in Siberia. In urma lui, Nina pierde sarcina, iar Svetlana naste un baiat, Vladimir Bazan, care va deveni doctor. In drum spre locul de exil, Tito sare din tren pe sub nasul garzilor si se da drept negustor, atragind atentia bogatilor crescatori de oi kirkizi din regiune. Unul dintre ei il invita in iurta sa, unde fiica gazdei, Zuhra Badahur, danseaza lasciv, fascinindu-l pe tinarul croat. El o minte ca este un aristocrat bogat, care fuge de Armata Rosie, iar fata se indragosteste si ii accepta cererea in casatorie, cu binecuvintarea parintelui ei. Dupa citeva luni, Zuhra ramine insarcinata, dar Tito descopera, brusc, ca n-o mai iubeste si se volatilizeaza. Fiul lor, Kadi Badahur, va deveni inginer chimist la Baku.

Desi pretinde ca este kirkiz, Tito este descoperit de noile autoritati sovietice si arestat, dar este salvat de Pelaghia Belousova, o rusoaica pe care o mai intilnise in 1917, pe cindea n-avea nici 14 ani si cu care facuse dragoste... Pelaghia este o infocata activista bolsevica si ea ii insufla lui Tito atasamentul fata de cauza  Sovietelor. Se vor casatori pe 19 iunie 1919, iar din relatia lor se va naste Zarko Broz, viitor ofiter al Armatei Rosii si erou al URSS. In perioada interbelica, Tito devine un comunist autentic, fapt pentru care avea sa fie de multe ori  arestat.

In martie 1934, abia iesit din inchisoarea din orasul croat Ogulin, se prezinta drept ”Rudi”, un inginer austriac, reprezentant al unei companii feroviare vieneze. Si astfel cistiga increderea episcopului local, Rozman, care ii ofera gazduire. In casa episcopului, la o serata unde isi etaleaza talentul de pianist, Tito face cunostinta cu Vida Kogej, vecina episcopului. Femeia, mult mai tinara, se indragosteste nebuneste de el si, atunci cind ea pleaca la Viena, la studii, Tito o urmeaza. In apartamentul inchiriat de ea, barbatul nu se sfieste sa aduca femei, pe care i le prezinta Videi drept ”tovarase comuniste”.
Dar, atunci cind studenta ramine insarcinata, Tito se ia cu miinile de cap, spunind ca pentru nimic in lume nu trebuie sa faca acest lucru public, intrucit ”contravine eticii comuniste”. La fel de lipsit de etica, ”tovarasul Tito” o paraseste inainte ca ea sa aduca pe lume un fiu, Dimitri Kogej, care va deveni profesor de muzica la Viena.



De la Moscova la Paris si Istanbul

In 1936, in plina teroare stalinista, Tito se afla la Moscova si lucreaza in cadrul Comintern. Aici o cunoaste pe Elsa Gerlach, o activista bolsevica frumoasa, dar cu inima de gheata, care initial nu-l poate suferi, gasindul prea ”burghez” pentru un comunist adevarat, din cauza pasiunii sale pentru lux (Tito fusese reclamat ca ar consuma prea mult curent electric si apa calda la hotelul unde era cazat). Dar sarmul lui Tito ii vine in cele din urma de hac tinerei femei si aceasta se indragosteste de el si ii cere sa o ia de sotie. Tito era inca insurat cu Pelaghia si, pentru a nu fi acuzat de bigamie, dar in acelasi timp pentru ca nu putea gasi o justificare a  refuzului sau, alege calea deja stiuta: fuge, lasind in urma o femeie insarcinata care, dupa ce va da nastere unui fiu, Viktor Gerlach, va fi arestata de NKVD si va disparea pentru totdeauna.

Intuind primejdia iminenta, Tito se refugiaza la Paris, unde cuceririle sentimentale urmeaza.

O cunoaste pe Jeanne Coitier, o frumoasa vaduva, pe care o minte ca are o slujba banoasa: de fapt, isi cistiga banii jucind noapte de noapte la cazinoul detinut de o emigranta rusoaica, Matveieva. Jeanne are o fata din prima casatorie, dar Tito ii mai daruieste un fiu, Olivier Coitier, nascut la Paris in 1938, si care va deveni expert in fizica nucleara. La cazinou intilneste o turcoaica plina de nuri si foarte bogata, Zuhra Reuf, cu care se va casatori la Paris, imediat ce o paraseste fara nici o remuscare pe Jeanne. In iulie 1938, pleaca in luna de miere in Turcia si apoi se implica in afacerile cu minereu si matase ale socrului sau, dar, dindu-si seama ca nu are nici un fel de talent negustoresc, se gindeste sa intre iarasi in politica. O va parasi pe Zuhra, carei va naste dupa citeva luni un fiu, Izet Reuf.

Revenit la Paris, are o relatie cu Herta Haas, o comunista devotata, care il divinizeaza insa pe Tito mai mult decit pe Lenin! Ea ii va darui un fiu, Aleksander Misa Broz, nascut la Zagreb. In 1940, aflat in Iugoslavia in calitate de lider al Partidului Comunist, in ilegalitate, Tito duce o viata de proscris. Invadarea tarii de catre nazisti va fi sansa vietii lui: curind se impune ca lider al miscarii de partizani.
Herta il urmareste ca o umbra. Dar pentru el, aceasta femeie este deja istorie, pentru ca in viata lui a patruns “iubirea vietii”: Davorjanka Paunovici.



Iubirea vietii – Davorjanka

Davorjanka este angajata initial ca secretara a lui Tito si il insoteste in numeroase misiuni incredintate de partid. Cind tinara ramine insarcinata, Tito se infurie si ii cere sa avorteze, pentru ca o asemenea “problema” este tocmai ce ii lipsea. Dar Davorjanka vrea neaparat sa aduca pe lume copilul si nu se lasa convinsa de insistentele lui. O familie din Foca il adopta pe micut, dar deja ceilalti lideri ai partidului au aflat “secretul” si comportamentul “tovarasului Tito” devine subiectul unei sedinte a Comitetului Central.

Vizibil marcat, Tito se ridica in fata adunarii si, cu lacrimi in ochi, marturiseste: ”Pedepsiti-ma, dar nu pot trai fara ea!”
Camarazii sai se lasa impresionati si il pun sa jure ca se va casatori cu Davorjanka imediat dupa incheierea razboiului. Tinara ii va sta mereu alaturi, pe tot parcursul conflictului, in ciuda degradarii continue a sanatatii ei.
In cele din urma, tuberculoza o va rapune, la 1 mai 1948.
La funeraliile sale, Tito va rosti linga sicriu: “Ai fost cea mai mare iubire a vietii mele”. Fiul lor, Slavisa Paunovici, traieste inca la Belgrad.

Dupa moartea Davorjankai, Tito a cunoscut o profunda depresie si luni in sir a stat in luxoasa lui resedinta, Casa Alba din Belgrad.
Putini apropiati aveau acces la el si tuturor le spunea ca in viata lui nu va mai exista nici o alta femeie. Si totusi, atunci cind un camarad din Rezistenta, Ivan Kraievici, ii face cunostinta cu o tinara de 25 de ani, liderul iugoslav simte ca inima incepe iarasi sa-i palpite.
Curind isi da seama ca aceasta femeie voluntara si dirza este exact ce ii trebuie.
Dupa ce o puternica criza biliara aproape il rapune, Tito, aflat in convalescenta ii promite noii sale iubite ca o va lua de sotie. Si de aceasta data nu va mai fugi din fata altarului...



Jovanka: un barbat in fusta

Jovanka Broz este o Prima Doamna care face cinste acestei functii si, in ciuda virstei fragede, demonstreaza o maturitate uluitoare.
Tito este bucuros sa-i lase in seama grijile administratiei, sarcina de care ea se achita cu brio. Si Jovanka, spre deosebire de alte femei din viata lui, stie ca sotul ei are nevoie, mai mult decit orice, de trei lucruri: sa traiasca in lux, sa domine si sa devina un conducator tot mai priceput.
(...) Femeia are grija de cele 40 de resedinte ale lui Tito, raspindite in toata Iugoslavia si tine o contabilitate stricta. De asemenea, stie permanent starea iahtului prezindential Galeb si a trenului special, ”Trenul Albastru”, cu care calatoreste presedintele si care este dotat mai ceva ca-n filmele cu James Bond.

Cind Branko Mikulici propune ca Tito sa fie ales presedinte pe viata, in 1971, Jovanka este prima care se ridica si aplauda sugestia. Orasele incep sa poarte numele conducatorului idolatrizat, apar timbre si monede de aur cu efigia lui, iar Tito se impune ca un lider al miscarii de nealiniere, avind-o linga el pe frumoasa si tot mai dolofana Jovanka.
Aceasta este un veritabil “maestru de ceremonii”: organizeaza securitatea vizitelor, alcatuieste meniul si decide cine sa fie invitat la dineuri si cine nu, in functie de simpatiile personale...

In acest timp, economia iugoslava intra insa in deriva, iar Tito, tot mai detasat de politica interna si convins ca are de jucat un rol de seama pe scena internationala, lasa tara in seama Jovankai.
Acest lucru ii nemultumeste atit pe camarazii sai din miscarea de partizani cit si pe tinerii tehnocrati iugoslavi, care decid sa recurga la o strategema: il sperie pe presedinte ca Jovanka si generalul Djoko Iovanovici pregatesc o lovitura de stat.

Planul reuseste: femeia este arestata la domiciliu, iar generalul destituit. In aprilie 1975, Tito paraseste resedinta oficiala din Belgrad si se muta la Beli Dvor. Se pare ca in ultimii lui trei ani de viata n-ar mai fi vazut-o niciodata pe sotia sa, singura legatura fiind buchetul de flori pe care Tito il trimitea de ziua ei in fiecare an.
Abia la funeraliile presedintelui, in mai 1980, ea avea sa apara iarasi in public, fiind ulterior din nou arestata la domiciliu.
Singura dintre marile iubiri ale lui Tito aflata inca in viata, Jovanka traieste la Belgrad, rememorind, in singuratatea modestului sau apartament, amintirile anilor traiti alaturi de inepuizabilul ”amant slav” Iosip Broz..