vineri, 29 august 2014

O ALTA ISTORIE ASCUNSA DE MARII ISTORICI AI INSTITUTULUI DE ISTORIE NATIONALA

INTERESANT, O ALTA ISTORIE ASCUNSA DE MARII ISTORICI AI INSTITUTULUI DE ISTORIE NATIONALA.
·                                  
Intre Ardeal si Banat pe de o parte si Moldova este o diferenta vizibila de bogatie. Taranii din Banat sint mult mai asezati,au case mai mari si mai frumoase si gospodarii bine inchegate. Aceasta situatie nu poate fi contestata. Dar ce a facut sa apara aceasta diferenta ?? Eu ma abtin in a da explicatii. Va rog sa cititi urmatoarele si sa judecati singuri.


Din rapoartele consulilor si agentilor francezi:

Rusia cere Moldovei să predea 24.000 cetverturi de făină, 58.500 de ovăz, 2450 de crupe, 560.000 oca de carne şi 4.000 vedre de rachiu.


"Numărul trupelor care în acest moment este evaluat la 90.000 oameni. Dacă se ţine seama de faptul că o armată atât de numeroasă n-a fost până astăzi urmată de nici o casă de bani, de nici o subzistenţă, nici măcar de o singură cutie de medicamente, şi că toate trebuinţile ei, până chiar şi solda trupelor, sunt îndestulate pe cale de rechiziţie militară, îşi poate face cineva o idee de împovărarea locuitorilor acestei nenorocite ţări? " (Hugot către Laferronnays, 30 mai 1828)


Pe lîngă rechiziţiile de hrană, ţăranii au fost şi ei rechiziţionaţi pentru transporturi şi săpatul tranşeelor, chiar în perioada lucrărilor de pe câmp, aşa încât recolta a fost compromisă. Ruşii au mai cerut, în plus, şi 5.500.000 puduri de fân, confecţionarea a 80.000 potcoave, pentru a potcovi 40.000 boi rechiziţionaţi tot de la ţăranii români în scopul transportării prin Balcani, a artileriei ruseşti, după care, boii înşişi trebuie să servească drept hrană soldaţilor ruşi…


" toate aceste lucruri nu costă Rusia nimica. Sunt rechiziţionate şi alcătuiesc numai o mică parte din ceea ce românii sunt îndatoraţi să furnizeze.. Dacă Ţara Românească n-ar fi închisă din toate părţile, n-ar mai rămâne într-însa după 24 ceasuri nici un locuitor altul decât boierii şi grecii "(Hugot către Laferronnays, 23 iunie 1828)



Satele aflate în calea armatei ruse încep a fi pustiite, ţăranii - cu grânele rechiziţionate şi vitele omorâte de căratul proviziilor sau lovite de epidemii - fugind în Transilvania.. . Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca Ţara Românească să suporte în totalitate armata rusă şi după ce aceasta va trece Dunărea in Bulgaria.



" Când boii lipsesc sau, ceea ce se întâmplă des, mor sub jug, se înjugă în locul lor ţărani" (Viollier către Polignac, 30 iulie 1829)



Moldovei I se mai cer 24 - 25.000 de care pentru transportul a 100.000 cetverturi de făină de pe malarile Prutului pe acelea ale Dunării.. toate carele din ţară vor fi rechiziţionate.. pentru acest transport. Lipsa oricăror produse va duce la scumpiri excesie "o căruţă de lemne de foc va ajunge, de la 3 lei la 24.



"Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, întemniţa, sughiunea, maltrata pe toti cei care nu erau ruşi" (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829)




Exodul Moldovenilor in 1812 dupa anexarea Basarabiei la Rusia.
,,Fenomenul migraţiei masive a populaţiei româneşti din Basarabia avea la bază mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama ţăranului modovean de eventuala introducere a şerbiei în provincia ocupată. Din această cauză au fost cazuri în care sate întregi , în frunte cu preoţii lor, ,,au fugit piste Prut”.



Abandonarea Basarabiei de către miile de români era dictată şi de maltratările şi umilirea la care erau supuşi românii basarabeni din partea autorităţilor ţariste. Vexaţiunile cazacilor şi soldaţilor ruşi, încartiruiţi pe la casele băştinaşilor, comportamentul discrimatoriu al poliţiei ruseşti faţă de populaţia românească din tîrgurile şi satele basarabene, a constituit o altă cauză a acestui exod.,,




Cu istoria nu-i de glumit de Barbu Cioculescu



În biblioteca părintească, în mare parte alcătuită din cărţi franţuzeşti, se sufoca, strânsă în raft între tomuri voluminoase, o broşură care, adolescent fiind, îmi astrăsese atenţia prin titlul ei redundant: Ni paix, ni sécurité en Europe avec la Russie telle qu'elle est, scrisă de contele Walewski, fiul lui Napoleon Bonaparte - din cea mai mediatizată aventură amoroasă a acestuia - şi, la acea vreme, ministru de Externe al Franţei. În textul cărţuliei se mai afla şi o caricatură, pe care parcă o am în faţa ochilor: un cazac călare, trăgând cămeşoiul de pe un ţăran pe cale de a rămâne despuiat. Textul suna: "Encore ce petit sacrifice, mon cher Moldo-valaque, et je m'en vais." 
Se referea la acea ocupaţie rusească a Ţărilor Române de pe urma căreia acestea încetaseră a mai fi mari producătoare/exportatoare de vite, o dată ce generalul rus cutare raporta superiorului său că nu mai dispune de nici atâta "provision" cât să-i pună la fript un biftek. Timpul anume când ilustrul strateg Suvorov, răspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara că vrea să lase moldo-valahilor ochii, ca să aibă cu ce plânge. Probabil, unde era de aceeaşi pravoslavnică religie! 
Într-o carte de anul acesta, datorată istoricului român din Statele Unite Aurel-Sergiu Marinescu şi intitulată 1944-1958, Armata Roşie în România, jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhării, confiscări, devastări, rechiziţii, sechestrări de persoane - (două volume, 1.100 de pagini, edit. "Vremea"), amplul prim capitol tratează tema cronologiei prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în 1958, acela al părăsirii ţării noastre de către armata roşie. Relaţiile diplomatice sunt mai vechi: în 1674, ţarul moscovit Alexei Mihailovici propunea un tratat de alianţă domnitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti, împotriva stăpânirii otomane.
 În 1688, o scrisoare adresată voievodului Şerban Cantacuzino îl încuraja pe acesta să ceară asistenţa ţarului. Dar prima pătrundere avea să se producă la 10 iunie 1711 când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând pe urmă, nimicită la Stănileşti. În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând "înmărmuriţi de beţi." 
Ulterior, invaziile se repetă cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta este agresată de o Rusie în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova. În 1739, 1770-'74, 1787-'92, 1806-1812 - citez din cartea d-lui Aurel-Sergiu Marinescu -, ocupaţia armată a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de despopulare şi sărăcire. Armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale transformaseră Principatele noastre în ţări cu un înalt grad de mizerie. Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni de cum se întrema situaţia în Principate. Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor dunărene -, etapă necesară în drumul către Constantinopol - şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls. Fapt ce n-a împiedicat apariţia unei facţiuni boiereşti pro-ruse. 
Între anii 1828-1834 are loc cea de a şasea invazie rusească, citez:
"Campania rusească din 1828 a adus, în acelaşi timp, tot felul de nenorociri: foamea datorită uriaşelor rechiziţii ale armatei invadatoare, ciuma adusă din Turcia, o iarnă grea cu o epidemie printre animale care a făcut ravagii, ţăranii fiind folosiţi ca vite de povară; alţii au fost luaţi cu forţa în Bulgaria, pe câmpiile pustii şi bântuite de ciumă ori în flăcări, pentru a recolta grâul părăsit de turci."
Cea de a şaptea invazie se produce în anii 1848-49 ("Amestecul ruşilor lui Kiseleff în înăbuşirea revoluţiei a fost hotărâtor. În spatele represiunii şi a măsurilor guvernamentale româneşti antirevoluţionare au fost ruşii, la originea deportărilor, arestărilor şi maltratărilor.").Prilej, totodată, pentru nesătula împărăţie de a pretinde sume uriaşe pentru întreţinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru Ţara Românească şi 2 milioane şi jumătate pentru Moldova. 
La începutul războiului Crimeei, pentru liniştirea populaţiei, o proclamaţie a ţarului Nicolae I justifica ocupaţia Principatelor române "pentru chestiuni de onoare".
Se mai afirma în acel act neamestecul asigurat în afacerile interne "exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani". Considerând Moldo-Vlahia ca şi anexată, pusă sub oblăduirea baronului Budberg, oficialităţile militare ruse au trecut la ocupaţia preferată: jaful.
Anii 1877-78 marchează a noua invazie şi cea de a doua răpire a Basarabiei, perioada 1916-1929, cea de a zecea, răpirea, în 1940 a Basarabiei şi ocupaţia militară dintre anii 1944-1958 încheind lista. Despre aceasta din urmă, reprezentantul american la Bucureşti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puţin de un an de la declararea armistiţiului:
"În istoria sa tulbure, România a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul într-o astfel de stare de disperare şi deznădejde ca actuala ocupaţie a ruşilor." 
Ideea, generalizată, că seculara exploatare otomană a cauzat în exclusivitate izolarea ţărilor române de acea Europă ce construia catedrale, ridica universităţi, înfăptuia Renaşterea, apoi lumea modernă industrială, trebuie amendată prin precizarea că mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare rusească a pus capac unei stări şi aşa deplorabilă. 
Ultimei cotropiri - cea sovietică - i-am fost martor, cele consemnate în masivele volume ale d-lui Aurel-Sergiu Marinescu fiind pentru mine în special un prilej de rememorare. Datele sunt numeroase, importante, într-o largă sinteză.
Cu toate că şi pe atunci secretul de stat stătea la baza guvernării, se ştia de către o lume întreagă că având de plătit Uniunii Sovietice, ca despăgubiri de război, suma de trei sute de milioane de dolari, eşalonaţi pe un număr de ani, în timp suma a fost depăşită de câteva ori. Cererile sovieticilor se vădeau exorbitante.
De ex. în mai 1945, luna încheierii războiului, când nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, părţii române i s-au pretins 55.000 de vagoane şi 115 locomotive.
În aceeaşi lună s-au capturat ca "trofee de război" 67 de fabrici şi uzine aparţinând industriei alimentare, uşoare şi petroliere. Numai din industria petrolieră au fost ridicate 51.173 tone de material tubular. Scrie în carte: "Valoarea bunurilor aparţinând căilor ferate, aviaţiei şi marinei române rechiziţionate de trupele sovietice fără nici o formă s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei."Dacă ne gândim că leul din 1945 era cel puţin de o sută de ori mai puternic decât cel de astăzi, iar România zăcea sleită de patru ani de război, realizăm catastrofa. 
În secul limbaj al cifrelor: "în primele şapte luni de la armistiţiu s-au livrat într-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenţie, care se întindeau pe şase ani."
În acea vreme, când încă nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker îi mărturisea acestuia că ruşii iau şapte piei de pe noi. Afară de plăţile legate de despăgubiri, restituiri de bunuri, pe lângă ceea ce, cu entuziasm slav, jefuiau trupele în trecere, mai exista şi obligaţia întreţinerii acestora, sute de mii, dacă nu milioane.
Între 23 august 1944 şi 31 mai 1945 s-au predat în acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grăsimi, 88 vagoane de peşte, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de băuturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 ţigări. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii... 
Din septembrie 1944 până la 1 iulie 1945 se livrează Armatei Roşii 385.000 tone de alimente - numai raţia zilnică de făină se ridica la 851.482 de porţii!
 Încât "România devensie o veritabilă colonie a Rusiei, când ţările Europei vestice renunţau la coloniile lor care, pe rând, şi-au câştigat independenţa." Bani mai necesita şi întreţinerea Comisiilor aliate de control pe judeţe: statul român a avansat în anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei în contul lor. Cât priveşte produsele predate, ele trebuiau să fie de cea mai bună calitate, conform dispoziţiilor: "Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proastă calitate (alterate, prost afumate, cozi, fălci, fâşii etc.)". În schimb, din înaltă umanitate se specifica: "oasele cu măduvă vor fi predate trupelor române, şcolilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe." 
În răstimpul în care autorităţile sovietice goleau în cea mai mare grabă România cam de tot ce apucau, eroicii soldaţi roşii îşi făceau partea lor, după împrejurări. O listă judeţeană din 1948, numea pe luna respectivă: agresiuni contra jandarmilor 42, devastări locuinţe, întrepridneri 7929, persoane jefuite 4105, femei siluite 213, ucişi 56, răniţi 27". Era, desigur, în ciuda liniei oficiale a unei tovărăşii pe cât de recente, pe atât de calde, replica unui război dus adânc pe teritoriul sovietic. Dar şi altceva. 
Cele peste o mie de pagini ale lucrării lui Aurel-Sergiu Marinescu, eminent istoriograf de vastă informaţie şi fost coleg de facultate, reînvie o epocă. Era, oare, necesar? Pentru simpla aducere aminte, mai puţin, pentru luminarea celor în necunoştinţă de cauză mai mult, iar ca reper în orice orientare într-un viitor ale cărui surprize mai mult ne rânjesc, decât ne surâd, tema se esenţializează. Ea ţinteşte anume constante ale situaţiei noastre în lume, în pura fatalitate a unor circumstanţe istorico-geografice date, dar şi cu egală trimitere la propriile reacţii şi decizii. Umbra trecutului stă la spate, dar nu se desparte niciodată de noi. Fie că trăim sau nu în circularitate, cu istoria nu-i de glumit. 



„Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!“
(23 August 1944 - din Cotidianul)
Jaful sovietic
Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat
ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o
infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de
vedere nu este nimic de obiectat. Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat
Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material
militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului,
parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad. Dispunem de o asemenea
statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1
noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe
frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680
soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829
ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in
prizonierat sovietic.
Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1iunie - 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au purtat lupte cat de cat semnificative.
Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si 33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu inexistent.
Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august
1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble.
Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai
pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin
aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni.
Astazi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiativa aniversarii
acestei catastrofe militare de mari proportii a fost avansata de soldatul neinstruit Ion
Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-forma, un avantaj de care
beneficiau mai toti activistii de marca ai regimului comunist.
Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care
comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi:
„Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”, si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii. La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu, prin anii ’70 si ’80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. In schimb, la numai o jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946. In memoriile sale, intitulate Colloqui con due dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din
Rusia. Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati! In
retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon,
armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit.
Cand germanii, romanii si italienii au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la
pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic. Ca sa
nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi
mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale,
privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe
campul de lupta, apartinand Armatei sovietice. Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa
de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor. Astazi,
din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte.
Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de
Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a
oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie
una din cele mai bogate tari ale Europei. Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci
ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea
razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei
mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in
contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur.
Si asta in conditiile
in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente
infloritoare fata de cea a intregului continent. Cu alte cuvinte, aici, in Romania,
intr-adevar, se putea jefui din gros. Si primele ordonante emise de comandamentele ruse
au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica.
Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul
lumii civilizate.
La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea
Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare.
Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu,
niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani,
deseori frizand nebunia.
Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului – au
furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de
Interne – si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul
obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la
momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate
si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf.
Furau sub amenintarea armei cai
din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si
cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din
coloane si-i lasau de izbeliste. In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din
Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite. Sa nu
fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de
o furca de fan, si de un pumn de graunte?
Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei
Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei. Incepand cu 1 septembrie 1944,
in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de
armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau
doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum
Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au
calarit armasarii, iepele, manjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de
odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost
salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau. Daca
salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de
trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau
sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea intelege de unde
venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici
oraseni. Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii.
Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat. Iata ce s-a
intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi. La ora 21.30, in holul
Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost
jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi. La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat
prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru
brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei. In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati
rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in
mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au
mai gasit altceva. Alti ostasi ai asa-zisei armate „eliberatoare“ se instalau intre timp in alte
locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi
proprietarilor rachiu si femei. Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de
bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania. Sa fim intelesi, aici nu era
vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci
de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis
de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie. Nu intamplator,
autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile
romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele
interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre
soldati rusi, ci despre „indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice
furate“.
Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de
razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor. In repetate
randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comportamentul abject al
militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi. De regula, mai de frica,
mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa,
dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu
rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete si
ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa. La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat
la hotii de o stranietate marcata.
Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor.
Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor
comisari politici. Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor
Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace.
Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura
subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu. Din Teatrul Alhambra, rusii au
furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de... Mos
Craciun! Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin
de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu
toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea. Era greu de stiut la ce puteau sa le
foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone. In
sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin
de ciorapi de dama, de corsete si sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la
amiaza zilei.
Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic,
nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza
neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton intreg
de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a
mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa
soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante.
Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei
jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de
fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul. Bineinteles, accidentul a fost
imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar,
oferindu-le si o gustare pe langa vin.
De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le
imprime o conduita de oameni civilizati. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului
Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de
raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor.
„Nu exista nici un
fel de disciplina in Armata rusa – consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici
macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie
personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de
trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa
auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva
sa le faca vreo observatie.“ La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in
raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: „Modul de
comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde cantoneasa sau pe
unde trec, jefuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc. Autoritatile romane
nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana
Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat
de o coloana in trecere prin acel oras. Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o
comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca.
Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice
si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se
dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si
neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina
indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate
jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament. In majoritatea satelor pe unde trec, iau
cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in
mana.“ De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca
vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu. A fost
gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei. Colac peste pupaza,
padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera
cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur.
In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas
nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2
ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale
chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre
armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau
prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip: „Nu recunosc
culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a
constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani
sau germani travestiti in uniforme sovietice.“ Conform logicii sale, la data aceea,
Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene,
carora „dezertorii romani sau germani“ le furasera vestoanele si pantalonii. Cat privea
armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla
demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia. Mult mai dureros era faptul ca
asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale
noilor autoritati romane. „Armata sovietica – clama un manifest lansat de Grigore
Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primita in Romania in spiritul cel mai
amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente
pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie
oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are
profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.“
Asa „episodice si fara importanta“ cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de
romani si pe multi i-au costat viata. Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic
cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de
respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la
care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se
pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor,
imposibil de calculat statistic. De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o
istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit
de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief. Din astfel de
documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la
Stockholm, ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe. Insa, despre
tragedia adevarata a acestei natiuni inca nu se stie prea mare lucru. Ceea ce le permite
unor diversionisti contemporani ai politicii romanesti sa sarbatoreasca ziua de 23 august
1944 drept „o victorie fenomenala impotriva nazismului“, cand ea ramane, in realitate,
simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de romani. Si mai ridicol, Ion Iliescu ne-a
exprimat si temerea lui referitoare la o eventuala modificare a geografiei, in cazul cand
complotistii de la Bucuresti nu si-ar fi luat inima in dinti si nu ar fi asasinat pe la spate
armatele desfasurate in Moldova si Basarabia. De fapt, Ion Iliescu se teme ca n-ar mai fi
avut peste ce sa troneze vreme de un deceniu si jumatate, fara sa faca nimic, lasand
coruptia sa curga in dorul lelii, in timp ce juca bambilici cu consilierii prezidentiali de la
Cotroceni. Ar fi totusi cazul ca Ion Iliescu sa renunte la temeri: cei ce au luptat pana la
capat nu au pierdut niciodata.
In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist in misiune, si am fost invitat la un mic
banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba in vorba,
rusul se imbatase si incepuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzandu-mi
compatriotii si acuzandu-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui
Ceausescu. Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la
Moscova, abia revenisem de la München si Köln si i-am replicat interlocutorului meu,
foarte calm: „Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e
treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva
ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mana pe inima, ca voi ati
pierdut razboiul, nu nemtii.“ In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a
inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: „Asa este! Si eu am fost in
Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!“
Si asa a ramas, pana in zilele noastre.
(Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 si 1556, si
din arhiva Sectiei 2 informatii a aceleiasi institutii militare.

joi, 28 august 2014

Cum a patruns ortodoxia in spatiul romanesc



Probabil ca cea mai socanta afirmatie pe care trebuie sa o facem este ca "Romania nu a fost ortodoxa decit din secolul IX, cind, sub influenta Imperiului bulgar, catolicismul a fost treptat inlocuit cu "ortodoxia." 

In excelenta sa carte "Credinta adevarata", Iosif Ton arata cum s-a intimplat aceasta schimbare si care au fost efectele ei asupra poporului roman. Autorul citeaza intensiv din cartea "Legea stramoseasca, vazuta si descrisa de istoricii romani ci mai de seama si de profesorii de la facultatile de teologie ortodoxa."
 
Cartea a aparut prima data in Romania in 1934, iar apoi a fost retiparita in 1968 la Roma si in 1985 la Munchen. Cu indemnul de a cauta si citi cartea lui Iosif Ton, ne vom margini aici sa citam doar citeva din excelentele ei pasaje:

"... daca am fi exigenti cu noi insine si cu adevarul, am spune ca "legea stramoseasca" a romanilor a fost religia romano catolica. 

Formarea noastra ca neam si dezvoltarea noastra spirituala si culturala de doua mii de ani incoace au fost determinate de evenimente istorice pe care nu noi le-am initiat, ci carora le-am fost victime.
Unul dintre evenimentele istorice nenorocite care ne-au afectat in mod radical, dind o noua structura gindirii si trairii noastre spirituale, a fost o cucerire straina (una din multele!), si anume: cucerirea bulgara. Stapinirea bulgara a fost cea care ne-a obligat sa ne schimbam religia.
Bulgarii s-au crestinat in anul 864. Dupa crestinare, ei au oscilat citiva ani intre Roma si Bizant. In cele din urma, in anul 870 ei au decis sa se asocieze cu Bizantul si sa accepte ritul ortodocs. Citiva ani mai tirziu, au decis sa introduca in biserici, in locul limbii grecesti, limba slavona. Fiindca romanii se aflau sub stapinirea imperiului bulgar, automat s-a introdus si in bisericile lor ritul bizantin si limba slavona. De aici incolo ii lasam pe istoricii romani sa ne vorbeasca despre modul in care au trecut romanii in sfera bizantina si-i lasam pe ei sa aprecieze consecintele acestei schimbari. Subliniem faptul ca toti istoricii pe care ii citam mai jos au fost
ortodocsi. In cepem cu un citat din Xenopol:

"Intoarcerea romanilor de la Crestinismul roman la cel bulgar a fost datorita unei apasari exterioare, caci nu exista niciun motiv care sa fi facut pe Romani a lepada o forma de religie pe care o intelegeau, si a lua pe una pentru care nu aveau nici o intelegere... Ce motiv ar fi putut impinge insa pe Romani a inlatura forma poporana a religiei lor si a adopta una din care nu intelegeau nici o vorba? Dinaintea puterii insa si a autoritatii trebuia sa se plece acel supus si indata ce citiva preoti bulgari vor fi gasit o vieata usoara si minoasa intre Romani, numarul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fara incetare, pentru a raspindi invatatura lor intre Romani. Astfel in putin timp, sprijinit pe bratul autoritatii seculare, pe care totdeauna clerul a stiut sa il iee in ajutorul sau, s-a latit si intarit Crestinismul bulgaresc intre Romanii din Dacia Traiana."

"In o carte tiparita la Buda in limba bulgara in 1844 intitulata Tarstvenica, in care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportindu-se la niste manuscripte vechi spune: "S-au insemnat in niste carti vechi scrise de mina ca dupa raposarea patriarhului bulgar, Sfintul Ioan carele a ridicat pe Asan la imparatie, a chemat Asan dela Ohrida pe parintele Teofilact, a luminat si a curatit toata Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci in ea. Dupa aceea a invitat pe imparatul Asan de a trecut in Valahia, sa o cucereasca si sa o curete de eresul roman, care pe atunci domnea in ea; si Asan s-a dus si a supus amindoua Valahiile sub stapinirea sa, si a silit pe Valahi, cari pina atunci citeau in limba latina, sa lese marturisirea romana, si sa nu citeasca in limba latina, ci in cea bulgara, si a poruncit ca celui ce va citi in limba latina sa i se taie limba, si de atunci Valahii au inceput a citi bulgareste".

Aceste evenimente istorice sunt consemnate si de istoricul D. Onciul: 

"In atirnare politica de statul Bulgar, romanii au urmat sa fie si in atirnare biericeasca de acesta, asa incit si la ei s-a introdus limba sloveneasca in biserica, in locul celei latine dela inceput. Prin statul bulgar si prin biserica bulgara, Romanii din Dacia au fost despartiti definitiv de atingerea cu imperiul si de lumea latina, raminind supusi mult timp influentei slave. Stapinirea bulgara in Dacia a fost desfiintata prin Unguri; iar influenta bisericii bulgare a continuat pina la organizarea bisericii romane in secolul XIV-lea, dupa intemeierea principatelor".

"Pe atunci toata Dacia, afara de Moldova, era dependenta de imperiul bulgar. In aceasta dependenta Romanii din Dacia au primit si ei ritul slav, pastrat in biserica bulgara si dupa restabilirea legaturilor cu Roma sub Simeon. Legaturile noastre cu biserica bulgara continuind si dupa desfiintarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins radacini atit de adinci la noi, incit el se mentinu in biserica noastra pina in secolul XVII-lea. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei".

"In asemenea legaturi cu Bulgarii, romanii din Dacia, ca si cei din dreapta Dunarii din cuprinsul imperiului bulgar, au impartit cu ei soarta in stat si in biserica. Prin Bulgari si odata cu dinsii, noi am fost despartiti de biserica romana; dela dinsii am primit limba slavona in biserica si stat, care domina apoi vieata noastra intelectuala pina in secolul XVII. Asa ne-a fost fatalul destin al istoriei".

Un alt istoric roman, N. Dobrescu, scrie despre aceleasi evenimente: 

"E foarte remarcabil ca asupra acestui fapt s-a pastrat la noi o traditiune bisericeasca, caci ea are stire despre oarecari legaturi bisericesti pe cari noi le-am fi avut cindva cu Formos papa, si ca noi atunci ne-am despartit de latini, cind acel Formos - cum zice traditiunea noastra, intorcind lucrurile pe dos - a trecut dela
pravoslavie la latinie, in loc sa zica: cind noi (Romanii) am trecut dela latinie, adica dela ritul latin care era pina atunci in secolul al IX-lea, la noi in biserica, la pravoslavie, adica la ortodoxie adusa la noi de bulgari, cari ne stapineau politiceste, caci prin ruptura cu Roma facuta in acest timp, limba latina era scoasa cu totul din biserica bulgara, iar resturile care se mai gaseau au disparut cu timpul. Romanii fiind atunci depedenti de stapinirea bulgara a trebuit sa dispara si la noi liturghia latina din biserica noastra si a fost inlocuita cu liturghia slava introdusa in imperiul bulgar".

N. Iorga este de aceeisi parere cu privire la influenta slavo-bulgara: 
"Aceasta e cultura pe care o puteau da invatatii din Moldova si Tara-Romaneasca: calugari dupa asemanarea celor din Serbia, ei tineau cu indaratnicie la singura carte legiuita si placuta lui Dumnezeu, cartea slavona. Literatura romaneasca nu putea porni dela dinsii, cari cintau pe bulgareste pina si ispravile lui Stefan-cel-Mare".

Iata ce scrie profesorul universitar D. Draghicescu: 

"Este insa de tinut in seama, ca in ce priveste religia, partea ei de temelie, in chestiuni de dogma, era de origina mai veche decit influenta slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credintei sunt latine, cum, spre pilda Dumnezeu, cruce, botez, drac, inger, altar, crestin, pagin, biserica, etc...."

De aceiasi parere este si istoricul I. Bogdan:

"Continuitatea crestinismului roman o dovedeste terminologia crestina de origine romana; aceasta n-ar exista astazi in limba romana daca Romanii ar fi incetat vreodata sa fie crestini. Asadar nu crestinismul, ci biserica oficiala crestina au luat-o Romanii dela Bulgari. De alta parte insa ne-au ramas, prin inriurirea limbii slave din biserica oficiala, cuvinte ca: popa, molitva, spovadanie, festenie, blagovestenie, strana, cadelnita, tot termeni ce n-au nimic a face cu notiunile abstracte ale crestinismului, ci se rapoarta numai la ritual si sunt luati din ritualul vechiu bulgaresc al bisericii noastre".

Sa vedem acum ce spun E. Lovinescu si alti istorici romani despre influenta religiei ortodoxe asupra romanilor. N. V. Pantea pune aceste citate sub titlul: "Legea slavo-bizantina ne-a tinut in intunerec veacuri de-a-rindul".

1. "Daca tragice imprejurari istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multa vreme in atmosfera morala a vietii rasaritene, - suflet roman in viguros trup iliro-trac, - noi am fi putut intra dela inceput, ca si celelalte popoare latine, in orbita civilizatiei apusene. Conditiile istorice ne-au orientalizat insa; prin Slavii dela sudul Dunarii, am
primit formele spirituala ale civilizatiei bizantine; incepind inca din veacul XV, am suferit apoi, mai ales in paturile conducatoare, o molesitoare influenta turceasca, dela imbracamintea efeminata a salvarilor, a anteriilor si a islicelor, pina la conceptia fatalista a unei vieti pasive, ale carie urme se mai vad inca in psihea populara;
am cunoscut, in sfirsit, degradarea morala, vitiile, coruptia regimului fanariot; si pentru a-si forma o constiinta cetateneasca si un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pina in pragul veacului trecut, actiunea disolvanta a celor trei imparatii vecine".

2. "Cel mai activ ferment al orientalizarii a fost insa ortodoxismul. Intr-o vreme, in care deosebirile dintre popoare se faceau mai mult prin religie decit prin rasa, el ne-a aruncat in primejdia contopirii in marea masa a Slavilor de sud si apoi de est. In dosul crucii, spune Cervantes, se ascunde diavolul; in dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legindu-ne, sufleteste, de o religie obscurantista, intepenita in tipicuri si fromalism, ortodoxismul ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain (gind latin exprimat in slove cu cerdacuri!), fara a ne ajuta la crearea unei culturi si arte nationale".

Sextil Puscariu are aceeasi opinie despre influenta ortodoxiei la noi: 

"Intr-o vreme cind orice miscare culturala se reflecta prin biserica, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav in urmari pentru desvoltarea noastra culturala, caci el ne-a legat pentru veacuri intregi cu cultura Orientului, formind un zid despartitor fata de catolicismul vecinilor nostri din vest si din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseana".

Sa incheiem aceste marturii ale istoricilor si ale oamenilor nostri de cultura din trecut cu un citat dinSextil Puscariu, profesor universitar si presedintele "Fratiei ortodoxe romane - FOR".

"Inainte ca neamul romanesc sa poata deveni un popor, vecinii nostri slavi au ajuns la organizatii puternice de stat si la o inflorire culturala atit de remarcabila, incit ne-au silit sa ne desvoltam in umbra lor, au dat directia pentru veacuri intregi nu numai vietii noastre de stat, ci mai ales dezvoltarii noastre culturale. La Slavii de sus insisi, cultura aceasta era de origine bizantina, astfel incit, mai tirziu, cind incepe influenta greceasca in tarile romane, numai haina externa se schimba, dar fondul ramine acelasi. Legati dar de orient cu catuse puternice, intreaga epoca veche a literaturii noastre se caracterizeaza prin influenta aceasta orientala, a carei trasatura principala era dependenta manifestarilor culturale de biserica, in special de ortodoxism."

"De cite ori in epoca aceasta putem constata o miscare, sau macar un inceput de miscare cu urmari importante pentru desvoltarea literaturii noastre in directie nationala, fie ca avem a face cu intiiele traduceri sau cu cele dintii tiparituri romanesti, fie ca vedem inflorind istoriogafria noastra nationala, totdeauna descoperim la temelia ei o influenta apuseana."

"Si tot unei influente din apus se datoreste renasterea cu care se incepe, si pentru literatura noastra, epoca noua."

"E ceva mai mult decit o suta de ani de cind a inceput sa se sape brazde adinci intre aceste doua rastimpuri, de cind Dunarea a crescut parca, formind un hotar firesc intre noi si orient si ni s-au deschis tot mai largi portile spre vestul luminat, prin care patrundeau obiceiuri europene, literatura apuseana si gustul pentru indeletniciri artistice. Iar cind prin aceleasi porti intrara, ca niste apostoli, in aureola luminii intensive, acei citiva barbati venind dela Roma, care, pe linga stiinta, aveau si focul entuziasmului si cuvintul cald care incinge, atunci au mijit si pentru noi zorile vremurilor noui."

"Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuil Micu Clain si tovarasii lor au savirsit minunea resurectiunii poporului roman si au imprimat directia in care aveau sa se desvolte spiritul public in tot cursul deceniilor urmatoare. Ei spuneau, in definitiv, acelasi lucru pe care-l mai spusesera odata, cu un veac in urma, cronicarii. Dar il prezentau altfel, il propovaduiau cu puterea sufletului lor convins ca spun un lucru important, si-l descopereau unor ascultatori capabili sa simta fiorii mindriei nationale la singura rostire a cuvintului Traian. Oricit de exagerata a fost directia aceasta "latinista", faptul in sine ca prin ea a luat fiinta sentimentul nostru national si nationalizarea tuturor aspiratiilor, a culturii si a literaturii noastre, dovedeste ca prin ea s-a atins o coarda existenta, si cea mai puternica, a sufletului nostru, firea noastra romanica. Tot ce e romanic in singele nostru, tot ce ne leaga de fratii nostri din vestul Europei, fusese innabusit in noi in curs de veacuri, legaturile care ne-ar fi fost firesti fusesera taiate si capetele lor innodate cu orientul strain noua prin singe si aspiratiuni. Si acum, deodata, rupindu-se catusele, care, din cauza vechimii lor, nu mai pareau artificiale, a svicnit iar avintul nostru innascut, de care deveniram mindri".

La aceste citate dintr-o lucrare aparuta mai demult, adaugam citeva rinduri preluate dintr-un articol aparut in revista Dilema Nr.241, 5-11 septembrie 1997. Autorul lor este Nae Badulescu. Sub titlul "Putina istorie", acesta scrie:

"S-a vorbit, adeseori, de-a lungul ultimului secol si jumatate al istoriei Romaniei, despre arderea etapelor. A caror etape si din ce cauza? Evident a acelor etape ale istoriei si civilizatiei pe care romanii, indeosebi cei din provinciile dunarene, nu le parcursesera odata cu marea majoritate a europenilor. Cu alte cuvinte un salt peste timp. Scopul? Identic cu cel al politicienilor actuali, dar si cu cel al multor romani simpli: "intrarea" in Europa."

"Cind vorbesti insa de arderea etapelor este imposibil sa nu rostesti si cuvintul defazaj. Sau raminere in urma. Sau subdezvoltare. Referindu-ne la ultimul termen, el semnifica azi, in genere, subdezvoltare economica. Aceasta subdezvoltare economica si, prin extensie, tehnologica, exprima insa prea putin ceea ce inseamna
defazajul Romaniei fata de Occident. El are radacini extrem de adinci si fatete multiple. Nefiind istoric, nu ma voi hazarda sa alunec, in timp, pina in vremea retragerii aureliene din Dacia. Nici nu voi incerca explicatii propriu-zis istorice. Totusi, este de observat ca valahilor si moldovenilor le-a lipsit din istorie o perioada extrem de importanta in cea a vest si central-europenilor: Evul Mediu. Chiar daca sintagma "intunecatul Ev Mediu" abunda in unele carti, lucrurile nu
stau chiar asa. Evul Mediu european a pregatit si a nascut Renasterea, pentru ca din aceasta sa apara apoi Secolul si Filosofia Luminilor. Evul Mediu european a avut parte de o civilizatie si cultura aulice, a inventat nominalismul, pregatind terenul, pe de o parte, pentru literatura clasica a unui Racine sau Boileau, iar pe de alta, pentru aparitia cartezianismului."

"Se pare ca momentul in care romanii s-au privat de un real Ev Mediu european trebuie cautat prin secolul al 14-lea, cind, din ratiuni politice, voievozii valahi si moldoveni au respins incercarile de catolicizare incercate de Vatican pe teritoriul statelor lor. Intorcind spatele Romei, ei au intors spatele Europei si culturii ei. Stind cu fata spre Bizant, ei s-au pomenit, citva timp mai tirziu, cu fata spre Stanbul. Ba chiar sub dominatia acestuia."

"Cind in 1878", scrie Claude Karnoouh, "o tarisoara balcanica... Romania se ridica la independenta... nu trecuse multa vreme de cind diplomatii si calatorii occidentali identificau elitele crestine ale acesteia cu cele turcesti: comportamentele sociale, obiceiurile vestimentare si alimentare se intilneau de la granitele orientale ale Imperiului Habsburgilor pina in Orientul Mijlociu."

"Ce-i drept, in mai putin de trei sferturi de secol, aceste elite au trecut cu frenezie de la o cultura de tip arhaic, bizantino-turceasca, la o occidentalizare extrem de accelerata, cu privirile intoarse spre Franta si Germania. Numai ca aproape 90% din populatia fostelor principate dunarene avea sa-si pastreze in continuare mentalitatile si obiceiurile arhaice, de care elitele tocmai se debarasau."

"Occidentalizarea - europenizarea Romaniei - se oprea la acestea. Defazajul Romaniei profunde fata de Europa raminea. Reintorcindu-ne la Evul Mediu european, este de amintit ca Biserica Romano-Catolica nu a nascut numai Inchizitia, ci si, chiar daca nu a dorit, ba chiar in urma unor razboaie religioase, Reforma. Bisericile protestante, elitele luterane si calvine au dat, la rindul lor, lovitura de moarte Evului Mediu feudal, creind, prin pragmatismul credintei, prin grija, mai intii, pentru viata paminteasca, si doar dupa aceea pentru viata de apoi, o noua mentalitate in rindul populatiei simple a burgurilor medievale. O mentalitate care a transformat, incet incet, economia inchisa de tip feudal in economie de piata libera. Prin aceasta, amintita populatie a devenit, treptat, ceea ce se cheama astazi clasa "de mijloc", unul din pilonii de baza ai societatii occidentale. Aceeasi mentalitate va crea, ce-i drept pe temelia unor vechi institutii de origine aristocrato-feudala, institutiile Europei moderne, printre care nu trebuie uitata cea a parlamentului. Chiar daca elita liberala romaneasca a sfirsitului de secol 19 si a inceputului de veac 20 nu a ramas mai putin deschisa influentelor occidentale, ea s-a dovedit incapabila sa determine dezvoltarea europeana a unei tari lipsite de o clasa de mijloc, si deci fara mentalitatile ei."

"Desigur", observa tot Claude Karnoouh, "Romania anilor '30 nu este singura tara din Europa care "respinge institutiile imprumutate cu citeva decenii in urma de la traditia parlamentara europeana". Totusi, ar trebui subliniat un fapt: cu exceptia notabila a Germaniei si Italiei interbelice, care au respins din cauze cu totul diferite
democratia, tarile care au intors spatele sistemului parlamentar, gasindu-l vinovat de toate relele, si promovind, astfel, intoarcerea la traditiile lor, apartineau aceluiasi spatiu ca si Romania: balcanic sau de traditie bizantina."

"Dar defazajul Romaniei fata de lumea occidentala s-a accentuat enorm in timpul regimului comunist. Desigur, duritatea acestuia, comparativ cu cele ale altor state socialiste, ar putea explica, dar numai partial, faptul ca Romania a reusit sa se defazeze si fata de statele central europene foste comuniste. Sa nu uitam ca Romania a fost ultima care s-a eliberat de tirania comunista - si inca printr-o "revolutie" singeroasa, provocata si ea, se pare, in parte, din exterior, ca urmare
a exasperarii marilor puteri. Exasperarea ca ultimul bastion al stalinismului din Europa rezista valului care maturase regimurile comuniste ale continentului."

"Pe de alta parte, lipsa unei societati civile in Romania predecembrista poate si ea explica de ce evenimentele din decembrie '89 au fost doar aici singeroase, dar si aceasta lipsa reprezinta tot o fateta a defazajului Romaniei chiar si fata de tarile central-europene. O fateta care s-a simtit din plin dupa 1989 si se mai simte chiar si azi."

"Fara a mai vorbi de arderea etapelor, speranta ca defazajul Romaniei fata de Occident - ba chiar fata de unii vecini se va micsora - exista. Cu conditia ca si clasa politica sa constientizeze numeroasele aspecte presupuse de o astfel de intreprindere. Chiar daca unele par minore. Asa cum ar fi cramponarea cu care Romania trebuie sa fie definita ca stat national unitar. Este si acesta un exemplu de defazaj fata de mentalitatea europeana de astazi."

"Voi incheia citindu-l pe Jean-Marie le Breton, ambasador al Frantei la Bucuresti intre 1987 si 1990. "Fara indoiala, poporul roman este capabil de sacrificii, dar pentru a-l mobiliza in serviciul unei cauze mari, el trebuie sa se elibereze de atmosfera sufocanta in care a ramas inchis in pofida revolutiei sale. Destinul Romaniei, destinul romanilor este in Europa, nu numai in cea a institutiilor, dar si in cea a spiritului."

"D-l ambasador scria toate acestea prin 1995. Nu ne mai ramine sa speram decit ca eliberarea romanilor din atmosfera sufocanta de care vorbea Jean-Marie Le Breton a inceput chiar prin schimbarea de regim din noiembrie 1996."

Pentru unii dintre romani, legati afectiv si puternic de Biserica Ortodoxa, nu este usor sa citeasca aceste pagini. Caci ele reprezinta o punere sub semnul intrebarii a unor lucruri intime, imprimate in noi timp de o mie de ani, si care - bune sau rele - fac astazi parte din structura sufletului romanesc.

Doar Judecata de Apoi va arata cati romani au primit mantuirea prin lucrarea Bisericii Ortodoxe in timpul celor douasprezece secole de activitate a ei in Romania. Timp de sute de ani, Romania a fost strajerul asezat la hotarele crestinatatii si a tinut piept in fata invaziilor paganilor migratori sau o avansarii musulmane. Mii, poate sute de mii de crestini ortodocsi romani si-au oferit viata pe altar, luptand "pentru dreapta credinta."

Macar in teorie, in contrast cu Biserica Romano-catolica aservita pretinsei infailibilitati papale, Biserica Ortodoxa a ales sa nu se aseze sub autoritatea unica a unui om, cautand calauzirea divina prin multimea oamenilor duhovnicesti din sinoade. Aceasta calauzire a dus-o insa astazi foarte departe de idealurile Noului Testament.

Am enuntat mai sus cateva din caracteristicile de credinta si practica ale Bisericii ortodoxe. Fiecare dintre ele ar trebui examinate si reevaluate in lumina Scripturii si a spiritului de "relevanta" in cultura si societatea contemporana. De exemplu, picturile murale de pe manastirile romanesti a fost o ideie epocala in contextul unui popor in care majoritatea nu avea stiinta de carte. Permanentizarea unor astfel de mijloace in practica si liturghia moderna nu face insa decat sa ne dea un aspect de "muzeu al satului", izolat de ritmul citadin contemporan, iar la muzeul satului nu se merge decat din cand in cand, pe cand in peisajul contemporan traim in toate zilele. Trebuie ca biserica ortodoxa sa iasa din inchistarea ei istorica si sa intre in atmosfera societatii pe care doreste sa o slujeasca.

Iata ce am gasit scris intr-o alta carte consacrata istoriei Bisericii: 

"Bisericile din Rasarit nu sunt nici ceea ce a fost Biserica in veacul I, nici ceea ce este ea in veacul XX. Ele nu reprezinta nici Biserica primitiva, nici Biserica actuala, ci un moment al Bisericii, moment care s-a petrificat, s-a intepenit, s-a fixat. Ele sunt Biserica veacului IX.

Si fiindca ele s-au dezbinat si s-au oprit, neaga ca Biserica Catolica a avut dreptul sa mearga mai departe, sa continue drumul. Dar ceea ce a voit Isus, este, nu o Biserica imobila, incapabila de dezvoltare, ci o Biserica ce inainteaza o data cu istoria si cu omenirea; nu o Biserica ce doarme, ci o Biserica care lucreaza; nu o pazitoare a ritului, a ceremoniilor si a dogmelor, ci o Biserica prin care ritul, ceremoniile si dogmele sa devina "spirit de viata."

Legea identitatii garantate prin prezenta Spiritului Sfant, face ca Biserica ce a proclamat Dogma din Conciliul Vatican, sa fie una si aceeasi cu Biserica ce a proclamat Dogma din Conciliul de la Niceea...

Ideea Bisericii care se sforteaza sa-si blocheze cresterea, pretinzand ca imbatranind isi poate pastra mereu trasaturile tineretii, nu exprima realitatea Trupului lui Cristos. Trupul lui Christos nu poate sa nu se dezvolte, sa nu creasca, sa nu mearga la pas cu dezvoltarea omenirii. El nu a devenit incapabil de a gandi si de a vorbi, ci trebuie sa traiasca si sa se miste mereu, modificandu-si si adaptandu-si manifestarile, dar ramanand in esenta mereu consecvent cu sine insusi
... " (Unitatea Bisericii, Ch. Quenet, trad. de Iverna Tip. Sabaoani, 1937).

Obiectii si doleante 
Activitatea spirituala a bisericii ortodoxe romane in "pastorirea" celor peste 23 de milioane de romani este, daca nu inadecvata, atunci cel putin ineficienta. Nu este admisibil ca o Biserica sa se declare multumita de ceea ce a facut si sa se pretinda suficienta pentru educarea crestina a romanilor, atata vreme cat poporul nostru se afla printre cele mai decazute din Europa din punct de vedere moral si spiritual.

Parca nicaieri in lume, un popor "religios" nu-si injura cu mai mult patos si artag "Dumnezeul" si "Christosul". Cum se impaca "multumirea" bisericii ortodoxe cu o asemenea realitate trista. In ce masura a transmis ea enoriasilor evlavia si curatia crestina? Cum poate fi socotit evanghelizat si "increstinat" un popor ai carui cetateni umplu pana la refuz puscariile si au ajuns "spaima" tarilor Europene, care refuza sa le mai deschida granitele?

Daca ar fi sa rezumam obiectiile noastre in cateva cuvinte, ne-am rezuma doar la cateva aspecte fundamentale ale crizei prin care trece miscarea ortodoxa.

1. O biserica fara Biblie. Sugeram bisericii ortodoxe sa revina la predicarea Evangheliei, nu ca parte din liturghia cantata, ci ca discurs public de invatatura. Sa tipareasca si sa raspandeasca Biblia in randul populatiei. O Biblie tinuta doar pentru preoti nu este ceea ce a vrut Mantuitorul.


2. Un crestinism fara Christos. Sugeram bisericii ortodoxe sa revina la sublinierea importantei unei relatii personale cu Christos, dincolo de "mijlocirea" intermediarilor traditionali (maica Domnului, sfintii).

Exista o diferenta de aspect intre crucea catolica (cu trupul lui Christos inca pe ea) si crucea ortodoxa (fara trupul lui Christos - caci El a inviat!). Diferenta de aspect este cumva in favoarea mesajului Ortodox, dar el poate fi interpretat din pacate si ca semn al unei "instrainari" a credinciosilor de Christos. Crucea "goala" este pozitiva ca simbol al invierii, dar ilustreaza astazi si o Biserica plina de sfinti, de maica Domnului (mijlocitori), dar fara o legatura personala cu Mantuitorul. Si totusi, Isus Christos a spus: "Iata EU voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor" "Si ce-MI veti cere in Numele Meu, voi face!"

Christos trebuie reasezat in centrul vietii crestine. Cel ce a spus: "EU voi zidi biserica MEA", nu trebuie inlocuit cu surogate. Afirmatia este clara si categorica. Ea nu poate fi deformata in "Eu voi zidi Biserica VOASTRA" si nici in: "VOI veti zidi Biserica Mea". Hotararea lui Dumnezeu, in Christos, ramane valabila: "EU voi zidi Biserica MEA."
Prin Reforma tacita a "convertirilor" la protestanti si neoprotestanti si prin trecerea la Oastea Domnului, in Romania multi oameni s-au intors deja la "Pastorul si episcopul sufletelor" lor !

O chemare adresata Bisericii ortodoxe 
1. Sa iasa din separatismul pe care si l-a impus, orgolioasa si intangibila. Ea are, ca institutie, pretentia "papala" de a nu putea gresi. Si ea greseste. Istoria a aratat-o cu prisosinta. Una din singurele contributii bune ale comunismului la noi in tara a fost si faptul ca ne-a convins ca ne putem insela cu totii si ca suntem supusi cu toti greselii (oameni, institutii, scoli filosofice, reprezentanti religiosi, biserici).

2. Dorim Bisericii Ortodoxe mult succes in lucrarea de "comunicare" a invataturii crestine. De fapt, "conceptia" ortodoxiei poate fi un veritabil izvor de viata. Atata timp cat ea va fi insa exteriorizata doar prin icoane si liturghii cantate si neascultate de nimeni, "comunicarea" mesajului crestin in Biserica Ortodoxa va fi insuficienta si vai, inefectiva. Recenta reintroducere a "religiei" ca materie de invatamant in scoli poate fi fermentul unei reveniri a invataturii crestine in climatul cultural al Romaniei. Fara sa "garanteze" increstinarea elevilor, ea le va pune cel putin la dispozitie suficiente cunostinte pentru luarea unei decizii personale competente. Asta cu conditia ca in orele de religie sa se predea "crestinismul textelor Noului Testament", nu "traditiile" extratestamentale sterile.

Daca nu se lanseasza intr-o propovaduire a adevaratei Evanghelii, biserica ortodoxa risca sa intre in categoria celor osanditi de Christos:

"De aceea Intelepciunea lui Dumnezeu a zis: "Le voi trimite prooroci si apostoli; pe unii din ei ii vor ucide, iar pe altii ii vor prigoni, ca sa se ceara de la acest neam sangele tuturor proorocilor, care a fost varsat de la intemeierea lumii: de la sangele lui Abel pana la sangele lui Zaharia, ucis intre altar si Templu; da, va spun, se va cere de la neamul acesta! Vai de voi invatatori ai Legii! Pentru ca voi ati pus mana pe cheia cunostintei: nici voi n-ati intrat, iar pe cei ce voiau sa intre, i-ati impiedicat sa intre" (Luca 11:49-52).

Sa nu uitam acuzele dure pe care Octavian Goga, pe atunci ministru al culturii, le-a adus Bisericii Ortodoxe: "A dat tarii un cler afon, o taranime superstitioasa si o clasa conducatoare pagana."

3. Sa accepte valurile de trezire produse de Duhul Sfant in sanul ei (Tudor Popescu, preotul Trifa, calugarul Zamisnico, Oastea Domnului, etc.). Orice miscare crestina este pandita de pericolul mortal al formalismului institutionalizat. Oricare, dar absolut oricare grupare din increngatura familiilor crestine poate ajunge doar o amagire, o coaja de nuca fara miez, un ambalaj din care s-a pierdut tocmai "continutul." In ceea ce priveste Biserica, pericolul este sa ajungem:

"O Biserica fara Biblie Si un crestinism fara Christos."

Valurile de trezire spirituala nu sunt altceva decat primeneli cauzate de suflarea "vantului divin", influxuri spirituale intr-o miscare de masa, re-indragostiri provocate de Marele Indragostit al veacurilor.

4. Sa accepte celelalte miscari din sanul crestinismului contemporan. In anul 1985, impreuna cu un grup de romani baptisti, ne aflam gazduiti cu chirie intr-o cladire a unei biserici adventiste americane. Pastorul acestei biserici m-a chemat in biroul lui, m-a intrebat despre problemele mele si apoi s-a oferit sa ne rugam impreuna. Cand a vazut privirea mea uimita a simtit imediat ca era nevoie de o explicatie. "Daniel", mi-a zis el, "biserica adventista trece prin mari prefaceri si transformari. Ne-am data seama ca am facut rau izolandu-ne si declarandu-i pe toti ceilalti crestini "eretici". Exista o miscare de reorientare. Ca sa ma intelegi si ca sa poti explica si celorlalti, tine minte imaginea aceasta: pana nu de mult, adventistii erau intorsi cu fata la Sabat si cu spatele la celelalte miscari crestine. Acum,
incercam sa ne schimbam pozitia si sa ne intoarcem cu fata spre Cruce. Toti cei cu care ne putem intalni la crucea Golgotei sunt fratii nostrii. Ca adventisti, noi vom avea si Sabatul cu noi, dar el nu mai este punctul focal, ci doar una din doctrinele la care tinem. Focarul central este Crucea si toti cei care se strang acolo sunt considerati crestini din Biserica unica a lui Isus."

Cred ca o astfel de "reorientare" este necesara si in ortodoxia romaneasca.

5. Sa renunte la dorinta de a deveni Biserica nationala. Orice Biserica cu privilegii "nationale" se autoprogrameaza la pericolul de a avea membrii nesinceri. Si asa, biserica ortodoxa este intr-o pozitie precara, datorata faptului ca-i considera "membrii" ei aproape pe toti cei nascuti intre granitele tarii. Aduceti-va aminte de studiul nostru si de cele trei categorii de "crestini" (credinciosi de convingeri personale, credinciosi din interese personale si credinciosi din teama de represalii). O "biserica nationala" este, din necesitate social-politica aservita Statului. Realitatea istoriei demonstreaza ca "Statul da cu o mana, dar impune cu cealalta! Este gata sa ajute, dar ii si pretinde bisericii sa se "inregimenteze" pentru sutinerea intereselor lui."

"Dati dar Cezarului, ce este al Cezarului si lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu" trebuie sa marcheze o "demarcatie" clara si o "separare" strict necesara atat pentru sanatatea Statului, cat si pentru sanatatea bisericii.

6. Sa nu priveasca drept pericol national miscarile crestine care au produs progres social si crestere spirituala in alte parti ale lumii. Pentru cel ce are "ochi sa vada", manifestarile crestine specifice diferitelor "familii" crestine au dus la instaurarea unei anumite atmosfere, mai propice sau mai putin propice progresului. Intre nordul si sudul Europei exista diferente evidente de civilizatie, datorate in parte si faptului ca nordul a preferat individualismul si responsabilitatea personala, specific protestante (transplantate cu atata succes si in America), in timp ce sudul a ramas cu ideia ca problemele trebuiesc rezolvate de o realitate colectiva (Statul si Biserica). Prin aceiasi analiza, exista diferente categorice si intre occidentul catolic-protestant si orientul ortodox. Nu cred ca mai este cazul sa aratam pe cine defavorizeaza aceste diferente. Un studiu foarte analitic evidentia ca cele doua continente ale Americii (de Nord si de Sud) s-au dezvoltat si se comporta diferit tocmai din cauza ca in nord au emigrat mai ales protestantii, in timp ce in sud s-au dus catolicii (si se stie cu ce metode s-au impus ...).

7. Sa reanalizeze aspectul spiritual si estetic al "preotiei". Este clar ca nu putem justifica o asemenea institutie prin derivarea ei din "preotia levitica" (aceasta a si fost inlocuita de "preotia in veac in sensul lui Melhisedec"). Tot asa nu putem justifica nici liturghia cantata, oricat de "straveche" ar fi ea. Incercarea de a imita
melodicitatea liturgica a limbilor ebraica si greaca nu are valoare normativa. Limba romana trebuie folosita asa cum se vorbeste ea pe strada.

8. Sa iasa din inertia istorica. Pana la o limita, traditia este o garantie a "ramanerii", a pastrarii "adevarului." Peste aceasta limita insa, traditia devine o certitudine a "ramanerii in urma", o frana care interzice bisericii avansarea in pas cu realitatea inconjuratoare. (Cine poate uita ca biserica ortodoxa a folosit atata amar de ani o
liturghie in limba slavona, straina si neinteleasa de majoritatea enoriasilor?). Intre traditia "apostolica" cuprinsa in Noul Testament si traditia "bisericii" exista astazi diferente mari. Ele trebuiesc rezolvate in favoarea traditiei "apostolice."

Crestinismul nu este "invechit", ci atemporal. Daca ar fi sa alegem o directie din care vine el spre noi am fi tentati sa spunem ca vine dinspre viitor, din epoca refacerii imparatiei cosmice universale.Patina de "antichitate" asezata peste crestinismul de tenta ortodoxa in Romania nu-i apartine "crestinismului", ci este dovada "prafului istoric" care s-a asezat peste el. Este vremea ca cineva sa dezbrace crestinismul de hainele invechite impuse artificial de "traditie" si sa-i de-a voie sa mearga pe strada imbracat in straiele noastre de fiecare zi. Christos este eternul nostru contemporan. Cine nu-L baga in seama, traieste in ratacire. Nu de mult, un intelept intreba cu talc: "Daca nu-L gasesti pe Dumnezeu, ghici cine este cel pierdut?"

Nicolae Iorga spunea ca "oamenii L-au inchis pe Dumnezeu in Biserica pentru a putea fi ei mai liberi in lume", ori asa ceva este doar o paguboasa inselare de sine.