miercuri, 30 aprilie 2014

Războiul-fulger de apărare a patriei

Catavencii/ Doru Buscu:
De cînd Putin a dat foc Ucrainei, președintele României, premierul, șeful Senatului, ministrul Apărării, ministrul de Interne, ministrul de Externe și ceilalți responsabili cu frontierele știu una și bună: sîntem țară NATO. Cum îi întreabă cineva despre riscuri și amenințări, despre extinderea conflictului și strategia românească, vezi cățărîndu-li-se pe bot un zîmbet de Neanderthal și auzi suficiența Paleoliticului bătînd cîmpii despre scutul de la Deveselu. Nimic despre trupele și cazărmile noastre, despre potențialul militar și puterea de foc, despre rezerve, despre arsenal, despre cazemate, aliniamente și doctrină defensivă.
Dacă Vladimir Vladimirovici găsește nimerit să-și trimită diviziile pe malul brațului Chilia, ca să verifice dacă braconierii noștri respectă drepturile babuștii, al treilea război mondial are toate șansele să ne găsească la mall.Nici o reuniune CSAȚ nu a fost oficial dedicată acestui conflict, nici un oficial MApN sau MI nu a atins problema apărării civile, în fine, nici un rezervist nu a primit înștiințarea că unitatea unde a făcut stagiul militar e acum discotecă. Populația României nu cunoaște numele șefului de stat major, omul pe a cărui mînă trebuie să meargă, la o adică, la moarte, apărătorii patriei. Despre armata română se știe doar că se luptă cu bugetul pentru defilare și că trimite acasă, din teatrele de operațiuni, cîte un sublocotenent erou care a călcat pe o bombă.
Scorpionii Negri și Scorpionii Roșii sînt produsele de export ale unei industrii căzute în paragină, care, așa cum ne-a obișnuit Ceaușescu, la intern poate fi un dezastru.
Nu spune nimeni că NATO nu va mai trimite cîte un avion care să sperie pelicanii din Deltă ori de cîte ori Putin mai cucerește o suburbie din Donețk. După cum nimeni nu poate nega că șuruburile scutului antirachetă sînt în drum spre Deveselu. Dar dacă, printr-o escaladare bruscă a conflictului, ne trezim cu un război-fulger în albia Prutului, prima țară NATO care trebuie să încurce inamicul sîntem noi.
România se află pe locul 50 în clasamentul puterilor militare, cu mult sub populația și resursele ei. Țări ca Cehia sau Croația au de două/cinci ori mai puțini locuitori, dar au armate care ne surclasează. Dezarmată de acordurile NATO pentru a fi reînarmată cu instrumente la zi, România n-a mai apucat momentul marilor importuri, fiind între timp sleită de hoți. Bugetul ei a fost supt de colegii politici ai lui Dușa, Tăriceanu și Băsescu, cei care, în lipsă de avioane și rachete, ne arată poze cu sediul NATO.
George Friedman, influentul comentator strategic și militar al grupului Stratfor, avertiza România asupra nesăbuinței de a-și diminua forța militară, singura bază de negociere atunci cînd geopolitica o ia razna.
“Români, nimeni nu-și va trimite copiii să vă apere!”, ne spunea atunci George, a cărui gură aurită i-a făcut pe georgieni să rămînă fără teritorii. “Nu poți ajuta o țară care se prăbușește într-o săptămînă”, zice o axiomă care stă ascunsă în manualul de utilizare a oricărei alianțe militare.
Dacă Putin își propune să ne lase în 12 ore fără petrolul din Marea Neagră, ți-ar trebui mintea lui Dușa ca să-ți închipui că pușcașii din Minnesota sau infanteriștii din Passau se vor grăbi să se lase împușcați în contul Guvernului Ponta. NATO e o organizație consensuală, dacă un singur membru cade pe gînduri, toată lumea se apucă să recitească tratatul.
Cînd îi aud pe Dușa, pe Băsescu și pe ceilalți bătîndu-se în piept cu valorile Atlanticului de Nord, înțeleg că singura noastră șansă de a nu pierde războiul-fulger de apărare a patriei e ca acesta să nu aibă loc.
Materialul survine ca urmare a sugestiilor (observatiilor sau altora asemenea) ale unor rude/prieteni stabilite/stabiliti in strainatate (unii lucrand inclusiv in armatele acelor state), si care incearca sa ne avertizeze ca Romania va fi tinta unui conflict armat.
In timp ce politicienii fac exercitii de imagine, plimbandu-se cu barca peste balti de 1/2 metru adancime evitand sa isi ude pedichiura, mintind cetatenii dupa un vechi obicei politicianist mioritic cum ca vor face si diguri vreodata -adica in viitorul extrem de indepartat, mai exact niciodata, la granitele de est ale Romaniei se prefigureaza un conflict armat iminent intre NATO si Rusia. Si unde Romania va fi un simplu poligon de incercare! Conflictul este deja in desfasurare, acum fiind doar in etapa locala, fiind evident pt. orice militar (profesionist, nu de salon) ca pe teritoriul ucrainean se confrunta deja fortele speciale ale NATO care instruiesc din mers pe cele ucrainene, cu cele rusesti – rutinate in ceea ce exercita din plin la granitele de est ale Romaniei!
Lasand la o parte teatralismele si ignoranta actorilor scenei politice romanesti asupra situatiei la granitele de est ale Romaniei care indica pericol real de razboi, nu doar intre Ucraina si Rusia, ci intre NATO si Rusia, pozitia Rusiei ofera suficiente detalii ca de aceasta datacolosul rasaritean nu mai este dispus sa joace doar la nivel declarativ in relatiile cu NATO. Dupa ani de tatonare a NATO, Federatia Rusa a ajuns la un moment cand este cu adevarat capabila sa isi testeze niste rachete Iskander si niste avioane Suhoi, in spatiul aerian al NATO.Nu pe orice teritoriu al NATO, ci conform intereselor strategice ale Federatiei Ruse, combinate cu capabilitatile sale militare. Cum totul este legat de de conflictul cu Ucraina, devine evident ca interesele strategice ale Rusiei nu vor avea ca tinta state NATO din vecinatatea Norvegiei, ci ale Ucrainei. Din punct de vedere al capabilitatilor militare ale Rusiei, este tot evident ca federatia va avea ca tinta un stat sau mai multe state NATO din vecinatatea Ucrainei, care din punct de vedere al resurselor militare proprii, nu reprezinta o opozitie armata semnificativa pt. Rusia.Insumand interesele legate de interesele strategice ale Rusiei si punctele slabe ale NATO de la granitele sale, se intrevede cu usurinta ipoteza conform careia tatonarile militare ale Rusiei contra NATO, nu pot fi efectuate decat pe teritoriul a 2 state: Romania si Bulgaria. Care practic, sunt cele mai slabe state din punct de vedere militar apartinand NATO de la granita de est a aliantei. Ar mai fi Ungaria, dar aceasta are un scut in fata Rusiei si care este Ucraina de Vest. Pe de alta parte, nu este exclus ca in cazul unui conflict NATO-Rusia, Ungaria sa reactioneze ferm si cu rapiditatesub sprijin NATO sau exclusiv european, si sa isi stabileasca propriile granite vestice pe Carpatii Orientali. In mod paradoxal, dar visul Ungariei de a anexa Ardealul se poate indeplini fara mari eforturi. Din punct de vedere militar, in cazul unui conflict NATO-Rusia, este extrem de indicata si suficient de previzibila o contralovitura a NATO si a europenilor, pe directia Budapesta-Cluj-Carpatii Orientali, in timp ce in sudul si estul Romaniei, fortele romane vor fi lasate sa se descurce la sacrificiu cu cele ale colosului rasaritean! Bineinteles ca o astfel de strategie trebuie sa vizeze si stabilirea unui cap de pod al NATO/UE natural in Ucraina de Vest.Insa, intr-o astfel de situatie, NATO/UE trebuie sa ofere ceva in schimb colosului rasaritean, altfel conflictul se va amplifica si niciuna din parti nu are un asemenea interes.
Revenind la situatia strategica din regiune, mai apare un punct slab al NATO, dar forte pt. Rusia: Transnistria. In aceasta ecuatie, Republica Moldova nu reprezinta o forta militara care sa se opuna Rusiei, decat eventual la nivel simbolic. Tinand cont si de divizarea populatiei moldovenesti care ca si in Ucraina, parte se increde in valorile NATO si ale U.E., parte (poate cea mai mare parte) nu se increde in aceste valori, pare destul de probabil ca armata R. Moldova nici sa nu incerce sa opuna o minima rezistenta in fata unei ofensive rusesti. Nu de teama sau din lipsa de moralitate, ci din convingere, asa cum si in Ucraina de Est armata ucraineana s-a alaturat cu batalioanele celei ruse, din simplul motiv ca nu se increde nici in bunastarea U.E. si nici in valorile NATO. Si are dreptul sa creada astfel, din moment ce in 2 state ale NATO si ale U.E. – Romania si Bulgaria,  militarii rezervisti care si-au servit tarile subumbrela NATO, au fost decimati de statele respective. In sfarsit, tot legat de strategie – dupa o misiune imediata, exista mereu si omisiune urmatoare, altfel nu mai este strategie.Dincolo de axa Moscova-Bucuresti ca foarte posibila tinta a planurilor rusesti de contracarare a NATO, undeva imediat la granita de vest a Romaniei exista si o posibila misiune urmatoare a intereselor rusesti care poate avea ca tinta finala, stabilirea unui cap de podpermanent, in Serbia. Ne aducem aminte cazul Kosovo, cand Serbiaa fost redusa la tacere si dezmembrata de U.E. si de NATO. Oricum, dincolo de pozitia politica moderata a oficialilor sarbi din ultimii ani, sarbii si mai ales armata sarba, nu vor uita curand acea agresiune in urma carora le-a fost smuls leganul propriei civilizatii.Cu alte cuvinte, in cazul unui conflict NATO-Rusia, sarbii vor proceda in mod similar populatiei si armatei din Ucraina de Est care practic a fraternizat cu Rusia, situatie previzibila si in cazul populatiei si armatei moldovene. Nu este exclus insa ca astfel de fraternizari sa le regasim si in cazul populatiei si armatei bulgare si care intre noi fie vorba, apreciaza intrarea in NATO si in U.E. ca pe o mare eroare. Ca si in cazul statului roman in ceea ce priveste propria armata, si statul bulgar a comis aceeasi eroare capitala: si-a redus cu 1/2 capacitatea combativa prin decimarea pe cale legislativa, a fortelor armate din rezerva (desfiintarea pensiilor militare, cu consecinte de cele mai multe ori tragice pentru rezervistii din fortele operationale).
Asadar, la orizont se prefigureaza un conflict armat real, intre NATO/U.E. pe de o parte, si Federatia Rusa si aliatii sai, pe de alta parte. Are sanse putine sa fie extins, cel mai probabil acesta va fi localizat la marginea de est a teritoriilor NATO. In prima faza, sub forma de lovituri aeriene (aviatie, rachete) si maritime, apoi se poate extinde si la sol. Nu trebuie sa uitam ca armata rusa lupta si acum dupa conceptul (de altfel, foarte pragmatic) precum caruia acolo unde nu pune piciorul soldatul,  acela nu e teritoriu cucerit/eliberat/ocupat. Romania are sanse multiple sa devina un poligon experimental de trageri in acest conflict! NATO va sprijini Romania, la capacitate maxima – aerian si logistic. Mai putin sau deloc, cu trupe la sol.
Problema este ca tinta strategica a Federatiei Ruse va fi identica cu cea a NATO/UE. Capul de pod al NATO/UE din Ucraina de Vest, necesita un schimb. Acesta pare previzibil si nu poate fi decat uncap de pod al colosului rasaritean in Serbia, ceea ce inseamna invazie terestra cu tranzit si stationare prin estul si sudul Romaniei.
Ca urmare a scenariului extrem de previzibil, exista sanse ca dupa 70 de ani, soldatul roman sa fie (din nou), fata in fata cu soldatul rus. Numai ca in 1944, a fost o chestie, pe care istoria romana fie o ascunde, fie o ambaleaza in fals. Armata romana a luptat contra Rusiei, ajungand in Caucaz fara probleme. In ciuda faptelor cu adevarat eroice, armata germana a considerata armata romana, mereu, ca fiind o armata-paria, fapt pt. care a tratat-o ca atare.Cele mai grele misiuni, cele mai grele flancuri, cel mai neprielnic teren. Cat priveste populatia de acasa? Muritori de foame, si cam atat! Pe acest fond a intors armele armata romana, la 23 August 1944. Problema este insa, ca si acum dupa 70 de ani, NATO considera armata romana ca fiind tot o armata-paria, la fel ca Germania pe vremuri si ca U.E. astazi. Dovezi? Armata Romaniei tot cu A.K.M. lupta (exceptiile in ceea ce priveste dotarea cu armament si tehnica performate, sunt ignisifiante). La fel ca si soldatii rusi. Numai ca ultimii, actioneaza conform conceptului probat in conflictele militare, conform caruia inving precis daca sunt de de minim 7 ori mai multi! Si il respecta si acum!Cetatenii romani? Dar parca nu stim! Marginalizati de diverse state europene si fara drept de de libera circulatie in S.U.A. Nu si invers!
In ceea ce priveste Romania, ar mai fi o situatie! Dotarea tehnica este cum este! Nici cu marele standard de 24 avioane F-16, nu s-ar face nici pe departe, primavara NATO in Romania. Ar fi ca 24 de fluturasi intre 3500 de lacuste Suhoi. Dar noi avem in dotare oricum, tot sicriele zburatoare MIG 21 (cu sau fara Lancer, tot depasite moral sunt). E real ca au sosit prin Romania si vreo 6 avioane, F-16 – insa au plecat. Si or sa mai vina la intimidare si vreo 6 avioane canadiene F-18. Oricum, si insumate, toate aceste vizitatoare reprezinta doar un spectacol in stil Hollywood, intrucat ca numar si putere de foc, reprezinta in realitate un mare nimic intr-un conflict cu Rusia.
Si unde ajungem atunci? Din moment ce concluzia este ca in cazul unui conflict care are sanse maximale sa se extinda teritorial in Romania, totul se va reduce la minim 7 Serghei contra unui Ion – militar roman activ, platit de 3 ori mai prost raportat la volumul de munca decat un politist roman tot activ, dar care nu are sarcini militare. Militarul activ este insa dublat la razboi si de un Gheorghe – militar roman in rezerva. Numai ca Gheorghe – militar in rezerva, un fost ofiter sau subofiter/maistru al armatei romane, a fost un pic asasinat de statul roman, desfiintandu-i pensia militara. Fapt pt. care Gheorghe – militar roman in rezerva, luat la misto de statul roman incluzand politicienii, justitia, C.C.R. si diverse alte institutii, se va baza in sfantul razboi pt. apararea patriei, exact pe deciziile si interventia celor care i-au taiat pensia militara. Adica, Gheorghe va avea asteptarea perfect intemeiata, ca politicienii, justitiarii, C.C.R. si alte institutii ale statului care au facut misto de el, sa il apere pe el in fata Sergheilor, si nu invers! Deci, Ion cel activ va ramane singur in fata a 7 Serghei. Si asta numai daca nu cumva Ion cel activ va ajunge la concluzia omologilor sai din armata ucraineana, moldoveana, bulgara sau sarba! Sau a lui Gheorghe din rezerva, din armata romana! Mai exact: “Eu va apar, dar voi politicieni, justitiari, magistrati ai C.C.R., reprezentanti ai statului roman, ce ati facut pentru mine, incat sa meritati sa mor pentru voi?”

marți, 29 aprilie 2014

Zece motive pentru care nu prinde propaganda Rusiei în România



Pe timpul comunismului, circula vorba că ar trebui să le declarăm război americanilor cu speranţa că ne vor învinge şi ne vor scăpa de ruşi.
1.   În cazul ruşilor, în 1812, nu le-am declarat niciun fel de război, dar ne-au luat Basarabia. Războiul era între ruşi şi turci, dar ruşii au considerat că li se potriveşte de minune să ia o jumătate de Moldovă de la români. Ar fi luat şi mai mult, dar nu s-a putut.
2.     În 1917, cu ruşii eram aliaţi împotriva nemţilor. Le-am trimis tezaurul să aibă grijă de el şi nu l-au mai dat înapoi nici până în ziua de azi. În acelaşi Război, aliaţii ruşi ne-au lăsat baltă, ocupaţi să înlocuiască imperiul ţarist cu cel bolşevic. Americanii au impus, la încheierea păcii, principiul wilsonian al naţiunilor în baza căruia, Bucovina, Basarabia şi Transilvania s-au unit cu patria-mamă.
3.     URSS n-a recunoscut niciodată Unirea. În 1940, nu le-am declarat război, dar ne-au luat din nou Basarabia. Pe atunci, prietenul lor cel mai bun era un anume Hitler, căruia pe lângă materiile prime necesare declanşării Războiului, i-au furnizat şi Pactul Ribbentrop-Molotov pecetluind soarta a milioane de oameni, între care şi foarte mulţi ruşi.
4.     Cu aceeaşi ocazie, ruşii au considerat că merită şi un bonus, respectiv Bucovina de Nord, regiune ruptă din Moldova în 1774, dar care nu avusese nimic de a face cu Rusia, fiind ocupată de Imperiul Habsburgic. Revenită la România în 1918, regiunea a fost înghiţită de ruşi dintr-o îmbucătură stârnind furia amicului lor Hitler care vedea cum o fostă provincie „germană” trecea val-vârtej în imperiul muncitorilor şi ţăranilor.
5.     După Război, în privinţa României, frontiera a rămas cum au stabilit domnii Ribbentrop şi Molotov, chiar dacă dintre cei doi, unul a fost spânzurat pentru crime împotriva umanităţii, şi anume domnul Ribbentrop.  
6.     Ocupaţia rusească ne-a adus comunismul, rămânându-ne numai speranţa, că până la urmă vor veni americanii. Ceea ce, în final, s-a întâmplat, americanii au câştigat Războiul Rece şi acum sunt aici.
7.     Românii nu se numără printre bogaţii Uniunii Europene, dar nu şi-au făcut niciodată iluzii că prosperitatea ar veni de la Moscova. Pe relaţia Bucureşti-Moscova, ruşii au luat, românii au dat: pământul, aurul, grâul, petrolul, viaţa.
8.     În Uniunea Europeană s-au stabilit între două şi trei milioane de români. Au luat-o de la început departe de casă. În marea lor majoritate, românii muncesc din greu, dar reuşesc să se menţină, să-şi educe copiii, să-şi plătească taxele şi impozitele şi să  trimită sume importante de bani acasă. Niciunuia nu i-ar trece prin cap să-şi lase jobul din Germania sau din Italia ca să caute loc de muncă în prospera Rusie.
9.     Românii nu sunt dezamăgiţi nici de UE, nici de NATO.  Din contră, suntem printre cei mai proeuropeni şi mai americanofili din Europa. Prezenţa militară americană în România a fost binevenită şi întărirea ei devine acum o necesitate împărtăşită de toate statele din flancul estic, din motive evidente. Criza din Ucraina şi anexarea Crimeii arată clar câtă dreptate avem.
10.      Românii nu sunt revizionişti şi nici anti-ruşi, dar ştiu prea bine, din istorie, ce înseamnă îmbrăţişarea marelui Urs de la Răsărit. Ne-a strâns în braţe de câteva ori de-a lungul vremurilor, că era să ne sufoce de-a binelea din atâta dragoste. Nu ne mai trebuie.   

luni, 28 aprilie 2014

Are un avanpost autist dreptul la unitatea naţională?

 

Radu Golban
S-ar putea oare traduce pe româneşte în contextul identificării unei strategii de unitate naţională „Ein Volk, ein Reich, ein Führer”? (Un popor, un stat, un conducător). Maimuţărind mereu după cum bate Bruxelles-ul din palme, aşa după ureche înseamnă că un stat naţional are trei elemente constitutive, deci că o cauză românească dincolo de Prut are trei dimensiuni.
Prima dimensiune o constituie Moldova cea economic subdezvoltată şi etnic relativ eterogenă care, unindu-ne, doar ne-ar costa bani. A doua dimensiune este cea a României junioare în UE, în calitate de dascăl al Chişinăului, care îndeamnă Moldova să meargă pe drumul integrării europene. Iar a treia este cea a momentului trăirii unui sentiment de apartenenţă etnică şi profundă identitate naţională cu fraţii de peste Prut sau mai recent chiar şi Nistru, când o terţă parte ameninţă glia strămoşească. Este drept că mai uşor ajunge un repetent cândva dascăl, decât să combaţi o atitudine naţională care se manifestă doar din reflecţie. Seismele politice actuale din unele state membre ale fostei Uniuni Sovietice, al căror trecut s-a intersectat cândva şi cu statalitatea românească, dau curs unor serii întregi de discuţii în special din a treia categorie a dimensiunii unităţii naţionale, cea de natura unei replici la ameninţările din exterior, chiar dacă în mod normal privim aceste zone cu un dezinteres făţiş.
Nu doar traducerea lozincii germane din anii treizeci este greşită. Modul simplist de a privi peste Prut în aceste trei dimensiuni este exact contrariul celui mai firesc curent unui stat naţional care se defineşte şi prin integritatea sa teritorială, fie ea una istorică. Ceea ce a fost în timpul campaniei partidului naţional-socialist la referendumul în care s-a supus la vot anexarea Austriei, varianta aplicată şi populistă a doctrinei juristului german Georg Jellinek (1851-1911) a celor trei elemente constitutive ale statului. 1) popor, 2) teritoriu şi 3) putere de stat, relevante chiar în contextul reunificării Germaniei, este în doctrina România de-a dreptul inexistent. A îngâna fără vlagă ceea ce probabil Bruxelles-ul ordonă şi Bucureştiul aplică cu supuşenie, adică să ignore o cauză românească la nord şi est de graniţele ţării, este dovada schimonosirii instituţionale în fruntea statului. România până în zilele noastre nu a găsit un mod de a gestiona onorabil litigiul naţional.
Momentele istorice pentru articularea interesului şi identităţii naţionale în acest conflict la graniţele României sunt consecutiv ratate de decidenţii de la Bucureşti. Preocupaţi cu obstinaţie fie de identificarea unui succesor în fruntea statului sau de moşiile unuia sau altuia, eclipsează prin subiecte puerile, un prilej rar întâlnit în istoriei, când se amestecă din nou în Europa cărţile frontierelor statale. Modul cum se sare sau se trece peste această realitate este pe măsură să facă dintr-un subiect naţional o „trans-problemă”. Mutarea unei probleme din lipsa unei strategii de unitate naţională dintr-o zonă în alta şi ipocrizia în privinţa politicii etnice în zone cu denumiri predispuse la ”trans-probleme” naţionale precum Transilvania, sau mai recent şi Transnistria, sunt trăsăturile tipice unei conduceri parvenite.
Săptămâna trecută, apelul emoţionant al elevilor români de la Liceul „Lucian Blaga” din Triaspol prin care cer ajutor României a copleşit o ţară întreagă. Orientarea spre Rusia a zonei separatiste din Republica Moldova este o ameninţare la dreptul de păstrare şi exprimare a etniei române. Pe cât este de autentic şi de captivant sentimentul de apartenenţă naţională, pe atât este de îndoielnică şi indecisă strategia pentru atingerea obiectivului de unitate.
Nu este nici prima şi nici ultima dată când, narcotizaţi de pulsul spiritului naţional, acţionăm emoţional ştergându-ne lacrimile cu mâneca pijamalei în loc să avem un aport propriu la nivel de dogmă de unitate a României. România, ultimul stat din Europa mutilat de Tratatul Hitler-Stalin, dă dovadă de o politică autistă faţă de un drept naţional istoric şi se comportă cu pasivitate dincolo de problema reală. Uităm că actorii de ieri şi de azi, Rusia şi Germania, care au împărţit cândva Europa, mai au de rezolvat încă o restanţă în estul continentului. Politica de sfărâmiţare a statelor mari şi mijlocii în favoarea transformării lor în metereze nu poate fi oprită decât print-o politică a Bucureştiului de integrare regională sub tutela românească, dacă nu dorim să fim transformaţi într-un ciur ucrainean. Surplusul de siguranţă nu constă în prezenţa unei escadrile de avioane de vânătoare deoarece ameninţarea se datorează instrumentalizării politicii minorităţilor naţionale de către hegemonii Europei, şi nu unor atacuri militare din afara ţării.
Atunci când vom rezolva o cauză românească după lecţia germană a lui Georg Jellinek şi o vom transforma într-o raţiune a statului, şi nu într-o „trans-problemă”, vom fi şi noi integraţi în rândul familiei de state europene şi nu vom rămâne o santinelă la poarta Europei.

joi, 17 aprilie 2014

Bank of England recunoaşte că sistemul bancar actual este o înşelăciune

banks-scam
Acea doză de corectitudine a Băncii Angliei care mototoleşte bazele teoretice ale austerităţii

Se pare că Henry Ford în anii ’30 ar fi declarat ca fiind un lucru pozitiv faptul că mare parte dintre americani ignoră modul real de funcţionare al sectorului bancar, fiindcă altfel “ar fi dat naştere unei revoluţii înainte de mâine dimineaţă”.

Săptămâna trecută a avut loc un lucru de mare importanţă. Banca englezească şi-a dat drumul la gură. Într-un document intitulatCrearea monedei în economia modernă, redactat de trei economişti ai departamentului de Analiză Monetară a băncii, au declarat în mod neechivoc că ideea generală legată de modalităţile cu care lucrează băncile este greşită, şi că poziţii de tip eterodox şi populist, în general asociate cu grupări ca şi Occupy Wall Street, sunt corecte. În acest fel, au şifonat întreagă teorie care stă la baza austerităţii.

Pentru a vă da seama cât de radicală este nouă poziţie a Băncii Angliei, consideraţi punctul de vedere convenţional acceptat, care continuă să fie la baza tuturor dezbaterilor politice respectabile.
Lumea pune banii în bancă. Banca apoi împrumută aceşti bani cu un anumit procent de dobânda fie consumatorului final cât şi antreprenorilor care vor să investească într-o activitate profitabilă. E adevărat: sistemul rezervei fracţionare permite băncii să împrumute sume mult mia mari decât cele pe care le deţine în rezerve, şi e adevărat şi faptul că, dacă economiile curentiştilor nu sunt de-ajuns, băncile pot lua alte împrumuturi de la banca centrală. Banca centrală poate imprima toată moneda pe care o doreşte. Dar trebuie să fie atentă să nu imprime prea multă. De aceea auzim destul de des că acesta este motivul principal pentru care băncile centrale din întreaga lume au devenit independente. Dacă guvernele ar fi avut puterea de a imprima moneda, cu siguranţă ar fi introdus în circulaţie o cantitate prea mare, iar inflaţia rezultată ar crea un haos economic. Instituţii ca şi Banca Angliei sau US Federal Reserve au fost create pentru a reglementa cu atenţie crearea monedei cu scopul de a preveni inflaţia. Şi de aceea le este interzis să tranzactioneze direct cu guvernul, de exemplu cumpărând titluri de stat, şi finanţând în schimb activitatea economică privată pe care guvernul o taxează.
Acest lucru ne împinge să continuăm să vorbim despre bani ca şi cum ar fi o resursă limitată, la fel ca bauxita şi petrolul, să spunem că “nu sunt de-ajuns banii” pentru finanţarea statutul social, să vorbim de imoralitatea datoriei publice sau de o anumită cheltuială publică ce “goleşte buzunarele” sectorului privat.
Ceea ce Banca Angliei a recunoscut, săptămâna asta, e că nimic din toate acestea e adevărat.
Pentru a cita prezentarea lor iniţială: “Băncile nu primesc economiile de la privaţi pentru ca apoi să le împrumute, sunt împrumuturile băncilor cele care creează depozite“…”În condiţii normale banca centrală nu determină cantitatea monedei în circulaţie, iar moneda băncii centralenu este ‘multiplicată’ sub formă de împrumuturi şi depozite“.
Cu alte cuvinte, tot ceea ce credem că ştim nu este doar greşit, dar este şi învechit. Când băncile dau împrumuturi, creează bani. Acesta este motivul pentru care banul nu este altceva decât o ‘promisiune de plată’. Rolul băncii centrale este acela de a respecta acea ordine legală care să garanteze băncilor dreptul exclusiv de creare a promisiunii de plată de un anumit tip, un tip pe care guvernul să ilrecunoască ca şi valută legală pentru care să o accepte în schimbul plăţii taxelor.
Nu există nicio limită la cantitatea de bani pe care o bancă o poate crea, cu condiţia să găsească persoane care să împrumute acei bani. Nu vor risca niciodată să rămână fără bani, pentru simplul motiv că, în general, împrumutaţii nu vor lua niciodată bani pentru a-i ţine sub saltea: la sfârşit, toţi banii pe care o bancă îi împrumută se întorc înapoi într-un fel sau altul într-o altă bancă.
De aceea, pentru sistemul bancar luat ca întreg, orice împrumut devine simplu un alt depozit. În plus, în cazul în care băncile ar avea nevoie de a retrage bani de la banca centrală, pot lua oricât doresc; tot ceea ce face banca centrală este să stabilească dobânda, costul acelor bani, nu cantitatea.
Încă de la începutul recesiunii, băncile centrale ale USA şi Marii Britanii au redus acest cost la aproape zero. De aceea prin“uşurarea cantitativă” au umplut băncile cu cât mai mulţi bani, fără să producă niciun efect inflaţional. Asta înseamnă că limita maximă a cantităţii monedei în circulaţie nu este dată de cât de mult băncile centrale sunt dispuse să împrumute, dar de cât de multă monedă sunt dispuşi să ia în împrumut guvernele, companiile şi cetăţenii de rând.
Cheltuielile guvernelor au un rol principal în toate acestea (iar documentul admite, citind cu atenţie, în final băncile centrale sunt cele care furnizează moneda guvernelor)
De aceea nu există nicio cheltuială publică care să “golească buzunarele” sectorului privat. E exact opusul. De ce, aşa brusc, Banca Angliei recunoaşte toate astea? Unul dintre motive e fiindcă toate acestea reprezintă adevărul. Rolul băncilor e acela de a susţine sistemul, iar în ultima vreme sistemul nu pare să meargă foarte bine.
Probabil Banca Angliei a decis că păstrarea în viaţă a versiunii “fantastice” a economiei care s-a demonstrat convenabilă doar pentru cei bogaţi, este doar un lux şi de aceea nu se mai poate permite. Dar din punct de vedere politic se supune unui risc enorm. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă deţinătorii unui împrumut şi-ar da seama că banii pe care banca i-a împrumutat lor nu provin în realitate din economiile de o viaţă ale unui pensionar ci au fost creaţi din nimic cu un bat magic, pe care noi i l-am pus în mâna.
Din punct de vedere istoric Banca Angliei tinde să fie un precursor, manifestând cele ce pot părea doar poziţii radicale în situaţii sensibile, dar care apoi sfârşesc prin a deveni noua ortodoxie. Dacă acest lucru chiar se întâmplă, putem să ne trezim cât de curând în poziţia de a descoperi dacă Henry Ford avea dreptate.
                                          NO COMMENT 

miercuri, 16 aprilie 2014

Totul despre Transnistria




Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre (1).
Prin români transnistrieni înţelegem însă pe toţi cei de dincolo de Nistru,cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia.

Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista, care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi românii ale căror urme se găsesc la tot pasul.

Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci (2).
Istoricul ucrainian V. B. Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului „nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi” (3). Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec. XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia (4). Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia (5). Încă la debutul mileniului al II-lea, această românitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa „blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi „volohove” în zonă (6).
În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o „unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec. XV „ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie (7), elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă.

La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii (87).

Podolia epocii lui Ştefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând „de fapt nimănui”, deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă „nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.

Cazacii români

Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români (8). Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei (9). După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei „Domnişori” - fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc şi-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă (10), Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenţa Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec. XVI - XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre „dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654 (11), iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei (12).

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de „ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii (13) vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 „Despot al Moldovei şi Ucrainei” (14) împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman (15) şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în româneşte (16). Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici, iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Paliş şi Sandu Colţea (17).

Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ţicanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze şi malul stâng al Nistrului (18).

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Şchiopu participase cu 15.000 salahori şi 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din oraşele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romăneşti (19).

Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române

Ţinutul gravita şi bisericeşte spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov (20). Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: „mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului” (21). În câteva rânduri ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (dată la care ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni, care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul „fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar ruşi sunt foarte puţini”. Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odessa (22). Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei (23).

În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca (24).


Capitala unei ţări poartă numele unui român transnistrean

Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel la 1739 Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 au trecut Nistrul cu 4.000 moldoveni) conduceau voluntarii moldoveni în luptele cu turcii şi încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării (25). La retragerea ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.

Ecaterina a II-a ne-ar fi mutat pe toţi la est de Nistru

La 1769-1774 la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de „transplantare a populaţiei amânduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug „două treimi din locuitorii Moldovei” fiind vorba ca acestei „Moldove Noi” să i se dea autonomie şi domn pe A. I. Mavrocordat (26). Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică românească, magistraţi români, şcoală de limbă populară, tipărire de cărţi în limba română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja români din principate şi Transilvania reuşeşte la 1783 să aşeze chiar dincolo de Bug 2.000 de familii cu 15 biserici româneşti (27). Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului, dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au aşezat în Crimeea, la Marea de Azov până în Caucaz sau în Donbas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A. Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 ha, două perechi de boi, scutiri pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei (28).

Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe (29). Marea majoritate a transnistrienilor fiind români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu e cel care sfinţeşte temelia oraşului Odessa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odessei apăreau ciobotarul Ştirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia „Moldovanca” populată cu români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori (30).

Românii pun bazele culturii ruse

În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale şi traduceri de I.Cantacuzino) (31). În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt moldoveni (32).

Cultura românească a influenţat şi cultura ucrainienilor şi ruşilor prin românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei ruseşti. Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei ruseşti. Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al împăratului. Herăscu (Hirăstov) a fost literat şi întâi curator al universităţii din Moscova (33). Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie (trecut peste Nistru împreună cu cei peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în „Istoria românilor din Transnistria” mai aminteşte de un român Turcu ca autor al codului penal rusesc, de Mihail Voloşaninov ca organizator al Ministerului de externe rus şi Grigore Voloşeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei (34). Literatura rusă recunoaşte că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir. Prin Dimitrie Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să îi cânte „Dunăre,Dunăre”), prin Leon Donici şi alţii capătă nişte mari oameni de cultură (35).

În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantânş Camenschi urmaş de boier moldovean ce va deveni membru de onoare al Academiei ruse şi universităţii (36). Mihai Frunză geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză (Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări ale basarabenilor şi transnistrienilor în 1878 în regiune (37). În 1854 se stingea la Odessa Al. Sturza, filozof al religiilor. N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică (38). Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba română la Universitatea din Odessa.

Academicianul sovietic L. S. Berg, afirma: „Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt români”, iar Take Ionescu privitor la Rusia „este duşmanul nostru natural” (39).

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei

Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Voloşovca, Cioban, Beseni, Voloşschie, Caracinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, Voloşcovţa, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbaşi, Alexandria, Perepeliţino, Şantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, Şelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, Şerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Şura-Bondureni, Buda, Soroca, Chişleac, Bursuci, Odaeva, Şura (lângă Gaisân) etc.

Th. Burada înfăţişează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldoveneşti: Iasca, Grădiniţa, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperiţa, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taşlâc, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi aromân Burada în 1906 găseşte în Podolia satele româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivaneţ, Rogozna, Studeniţa, Uşiţa, Lipciani, Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Sărăţei, Râbniţa, Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul (40).

Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson şi Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat româneşti (41).

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate „Nouroaia”) numeşte ca ultime sate ale zonei compact româneşti spre răsărit Glodoşi - cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Şerbani -la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km de la Nistru (42). Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe „Pavel Gălăgan”. La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaş, Gredescu etc. (43).

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguleţul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşiţa etc. (44).


În 1918 Transnistria cânta „Deşteaptă-te române”

Între 1909 şi 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria, la Balta o „mişcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii române în biserici (45).

Pe vremea când ni se oferea Odessa

În 1914 Austria promitea României „toată Basarabia cu Odessa” promisiune ce o va reînnoi (46).

Prezenţa voluntarilor ardeleni şi bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeşteptarea conştiinţei naţionale la românii din Imperiul Ţarist. Ofiţerii români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri români din armata rusă, care vor avea şi ei o puternică înrâurire asupra studenţilor din Odessa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În 18 aprilie la Odessa a avut loc o manifestare a soldaţilor români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi basarabeni şi transnistrieni. La 9 aprilie ziarul „Cuvânt moldovenesc” publicase programul P.N.M. care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale pentru românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase „Asociaţia învăţătorilor moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru” (47). Congresul învăţătorilor români din Rusia, ţinut la Odessa, a cerut pentru transnistrieni serviciu divin, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odessa, toate în limba română.

„Pe noi cui ne lăsaţi?...”

În şedinţa Radei ucrainene deputatul Ion Dumitraşcu (transnistrean) va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei (48). Acelaşi împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce „Deşteptarea - societate naţională a românilor din Ucraina” înfiinţată la Kiev la 26 noiembrie 1917”.

Congresul ostăşesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chişinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 „Moldovenii de peste Nistru” şi a hotărât ca în Sfatul Ţării, românii de peste Nistru să deţină 10 mandate (49). S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă şcolară (50). La acest congres ţăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat „şi cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?” (51)

La 17 decembrie s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba română şi alfabet latin, introducerea limbii române în biserici, justiţia în limba băştinaşilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. Şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenţiona „dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga” (52). Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere „Slavă Moldovei slobode”.

Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli româneşti, Rada ucraineană a aprobat manualele româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introducă şi în administratie şi în justiţie cunoscători ai limbii române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău. În satul Lunca s-a jucat chiar „Piatra din casă” de V. Alecsandri. Până ce teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cânta „Deşteaptă-te române”.

În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul şi cere drepturi egale pentru compatrioţii lui (53). Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918, dar abia în decembrie 1919 la o Adunare naţională au cerut organizarea lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.

La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe, după spusele lui Dominte Timonu (născut în Măhala lângă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost „mai grea şi mai cumplită” (54). Într-o cuvântare ţinută la Varşovia în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că „600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică” (55). În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma şi Ananev (raion despre care „Marea enciclopedie rusă” spunea că „moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922 sub conducerea lui Chirsula revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă (56).


RASSM-un stat românesc între Rusia şi România Mare.
Opoziţie ucraineană la crearea RASSM

După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind nationalităţile şi libera folosire a limbii materne şi ca urmare a tendinţelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome (57).

Şi totuşi în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (58) în cadrul Ucrainei, capitala fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.

Cu o suprafaţă, la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţâţa pe nemulţumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că „crearea unui stat român între Rusia şi noi” va permite dezvoltarea în URSS „a unei vieţi naţionale româneşti” (59).

Tiraspolul în alfabet latin

Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia agramată, şcoli de limbă maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sunt, limba la condiţia de limbă păsărească (60). Demn de menţionat că în RASSM i s-a spus limbii pe nume, după cum reiese din paginile săptămânalului „Plugarul roşu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): „s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultură românească să se întrebuinţeze limba românească” (61).

Au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnică, cu o populaţie şcolară românească totală de 24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: „Plugarul roşu”, „Moldova Socialistă”, „Comsomolistul Moldovei”, „Moldova literară”, „Octombrie”, „Scânteia leninistă”. Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat „Doina”, teatrul de stat şi secţie română la Şcoala teatrală din Odessa, institut de cercetări ştiinţifice şi tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republică (62).



Revenirea la „limba moldovenească” s-a făcut cu puşca

În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă (63) şi a fost exterminată în mod barbar. Începând cu întregul guvern al republicii şi terminând cu inimoşii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac. Atrocităţile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împuşcaţi 167 bărbaţi din cei 168 (64).

Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de mare încât la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: „Tribuna românilor transnistrieni” (65) condusă de Şt. Bulat, „Transnistria” redactată de Ilia Zaftur, respectiv „Moldova Nouă” redactată de N. Smochină. Grănicerii ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de bărbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în parlament şi în presa internă şi internaţională (66).


Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM.

Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii „întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM.” Ecouri ale intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste din 13 iulie 1940: „cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi organiza Republica Confederativă SSM”.

Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 şi semnat A. Scerbacov care ţinând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe lângă cedarea dintre judeţele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma, Cotovsc, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori (67).

Conducerea fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de Nord doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codâma, Balta şi Pesciana (68).


Sfâşierea Transnistriei

Kievul însă prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M. Greciuha cerea la 22 iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi a Ismailului, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Cerneansc, Kotovsk) (69). Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A. Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui G. Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM (70), în 2 august 1940 Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina (71).

La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov (raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) şi dau curs doar cererilor satelor Doroţcaia Nouă şi Sadovo (raionul Ocna Rosie) (72).

Iată câteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hârtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (raionul Bârzu); Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pârlita, Păsăţel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budăi, Buza, Strâmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploţi, Şerbi (raionul Crutâi); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie, Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele românesti vor fi schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urâta în Elenovka etc. (73)
Numele moldovenilor au fost ucrainizate, şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko (74).

Transnistria - a XI-a poruncă a decalogului românesc
Sub administraţie românească

Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară „Transnistria” ce se întindea între Nistru şi Bug până la limanul Niprului, iar în nord până la apa Niomjâi şi a Rovului. Teritoriul în suprafaţă de 44.000 km2 şi o populaţie de 1,2 millioane locuitori a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii şcolilor în 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre a stabili limba de predare a învăţământului (rusă sau moldovenească) după alegerea obştei (75).

Păstrând vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcţionari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din ţară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice, româneşti din Transnistria, apar publicaţii ca: „Transnistria”, „Glasul Nistrului”, „Bugul”, „Gazeta Odessei”, „Ţara Bugului”, „Molva”. La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc „Duca Vodă”, iar cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odessa. Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei (76). În satul Hârjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii) (77). Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti - Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2.600 ţigani (78).

În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situaţie existentă şi în prezent.

O Românie extrem-orientală

În 1966 R. Udler precizează că 240 localităţi cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuţi, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Doneţk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai erau materiale necartografiate şi pentru Omsk şi Primorsk. V. Buescu aduce date noi privind diaspora românească de peste Ural. În regiunea Orenburg şi Turgai există sate pur moldoveneşti. În satul Berdianski locuiesc basarabeni care mai întâi fuseseră colonizaţi în Simferopol. În satul Abiarski a întâlnit familii cu numele Şeptechiţă. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv moldovenesc, iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate româneşti sunt în jurul Omskului şi Akmolinskului şi în regiunea Tansk. În jurul oraşului Irkutsk există români, unul din sate fiind Ceremskov. Lângă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca:Teiul, Zâmbreni, Bogatârca, Kişinovka, Bălcineşti, Dunai, Basarabia Nouă, Logăneşti cuprinzând la 1968, 30.000 moldoveni. Pe Amur, lângă Habarovsk, există sate ca: Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria erau înainte de război 20.000 de români. S-au semnalat pescari români din Primorsk care au cerut azil în Japonia (79).

Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale românilor spre est, un rol important l-a avut şi strămutarea în Siberia şi Kazastan între 1906-1914 a 60.000 basarabeni şi crearea unei adevărate Românii extrem-orientale (80).

Câţi aţi muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!

În Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în regiunea Odessa care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128) (81). Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală Românească „Luceafărul” care edita şi un săptămânal cu acelaşi nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un „alin pentru durerea ce mă încearcă” şi că „ne dor schimbările cărora au fost supuse cândva denumirile satelor noastre” şi vorbeşte de „existenţa de veacuri a noastră pe aceste locuri” (82).

Interesele ruseşti în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din Tiraspol (despre care T. Tabunşcic vicepreşedinte al Societăţii „Transnistria” (83) anunţă că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Tighina) şi nr. 12 din Râbniţa (84). În întreaga Transnistrie moldovenii deţin 40% din populaţie (ruşii şi ucrainenii deţin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai deţineau în 1989 abia 12% (86).

În Cocieri (satul transnistrian care i-a dat pe prozatorul şi regizorul Ioviţă Vlad şi academicianul I. Capiton Lupol) învăţătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul conflictului pleca şi se întorcea de la şcoală purtând cu ea, tricolorul. Într-o noapte au ucis-o şi au aruncat-o în fântână (85). Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor analişti români (nu doar lui Smirnov şi armatei a XIV-a) să afirme categoric că nu avem interese în Transnistria şi că aceasta nu aparţinuse nicicând României.

Cu gândul la aceşti bravi români transnistrieni va fi zis probabil C. Coposu că „integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligaţie sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc”.

Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lângă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii au plâns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin suspecte.

Sper, stimate cititorule, că te-ai convins că avem oarece interese şi dincolo de Nistru, cu toate că probabil eşti tipul de român care se revoltă că americanii nu ştiu de spaţiul nostru mioritic, dar care permite cu seninătate să fie ţinut în beznă de o şcoală ce nu i-a dat nici cele mai elementare date despre fraţii săi din Transnistria, Transcarpatia, Pocuţia, Bucovina de Nord, Basarabia de Nord, Herţa, Basarabia de Sud, Cadrilater, Timocul sârbesc şi bulgăresc, Banatul de Vest, Ungaria de est, despre fraţii săi aromâni, meglenoromâni şi istroromâni. Americanii sunt nişte nesuferiţi superficiali. Ca bun român, continuă să cauţi soluţii de a mai face români verzi din încă câţiva unguri şi nu îţi pune problema celor 12 milioane de români din afara României ce nu au acces la limba maternă. Nu îţi fă inimă rea, ci treci mai bine la pagina sportivă.

Viorel Dolha

NOTE
1. A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.
2. G. Brătianu, „Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”, Bucureşti 1980, pag. 170.
3. A. Boldur, Teritoriul Moldovei faţă de principatele..., „Patrimoniu” nr.4 1991, pag. 14.
4. S. Mehedinţi, Fruntaria României spre răsărit, „Neamul Românesc”, Chişinău nr. 1/1991, pag. 6.
5. I.S. Nistor, „Istoria românilor din Transnistria”, Bucureşti 1995, pag. 13.
6. E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, „Neamul Românesc, pag. 31, nr. 1/1991.
7. Ghe. Brătianu, op.cit. , pag. 170.
8. I. Nistor, „Basarabia” nr.10/1990, pag. 159.
9. N. Iorga, „Istoria românilor pentru poporul românesc”, Chişinău 1992, pag. 103.
10. A. Boldur, „Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1992, pag. 177.
11. D. Pocitarencu, Cetatea Thighina, „Patrimoniu” nr.2/1991, pag. 22, Chişinău.
12. I. S. Nistor op. cit., pag. 16.
13. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, „Basarabia” nr.3/1992, pag. 89.
14. A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag. 69.
15. XXX „Istoria României în date”, Chişinău 1992, pag. 138.
16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag. 276.
17. I. S. Nistor, op. cit. , pag. 19.
18. N. Iorga, Românii de peste Nistru, „Basarabia”, nr. 11/1992, pag. 87.
19. E. Lozovan, Românii orientali..., „Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag. 32.
20. I.S. Nistor, op. cit., pag. 23.
21. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, „Basarabia”, nr.1/1992.
22. I. S. Nistor, op. cit., pag 26.
23. Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chişinău 1992, pag. 23.
24. E. Şt. Holban, Prin veacurile învolburate..., „Basarabia”, nr.1/1992.
25. M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag. 35.
26. N. Iorga, Românii de peste Nistru, „Basarabia”, nr.11/1992, pag. 89.
27. I. S. Nistor, op. cit, pag. 27.
28. A. Raţiu, Avertismentul, „Neamul Românesc”, nr. 1/1991, pag. 29.
29. D. A. Lăzărescu, „Imaginea României prin călători”, Bucureşti 1986, vol. II, pag. 102.
30. A. Nour, op. cit., pag. 82.
31. XXX Istoria României în date, pag. 156.
32. N. Iorga, „Istoria românilor prin călători”, Bucureşti 1981, pag. 445.
33. Şt. Ciobanu, op. cit., pag. 250.
34. I. S. Nistor, op. cit., pag. 32.
35. Al. Matcovski, „Basarabia”, nr.5/1990, pag. 143.
36. Ibidem, nr.11/1991, pag. 157.
37. I. S. Nistor, op. cit. pag. 109.
38. Şt. Holban, Prin veacurile învolburate…în „Basarabia”nr.5/1992
39. F. Bichir, „Baricada”,nr.178,pag.6
40. N. Iorga, Românii de peste Nistru, în „Basarabia” nr.11/1992,pag 92
41. I. S. Nistor, op. cit., pag. 35
42. A. Nour, în „Basarabia” nr. 1/1991, pag. 82
43. Ibidem, pag. 85
44. I. S. Nistor, op. cit., pag. 35
45. Ibidem, pag. 39
46. A. Boldur, op. cit.., pag. 512
47. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, în Basarabia, nr.3/1992, pag. 89
48. Ibidem, pag. 91
49. C. Botoran, M. Retegan, 1918 - Făurirea României Mari, Buc. 1993, pag. 48
50. I. S. Nistor, op. cit., pag. 49
51. A. Chiriac, Mic dicţionar al membrilor Sfatului Ţării, Patrimoniu nr.4/1991, pag. 77
52. Şt. Bulat, Şedinţele Sfatului Ţării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag. 140
53. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, Basarabia nr.12/1991, pag. 97
54. D. Timonu, în Basarabia nr. 12/1992, pag. 198
55. XXX 1918, vol.VI, Buc. 1986, pag. 466
56. I. S. Nistor, op. cit., pag. 60
57. Ibidem, pag .61
58. M. Bruhis, Rusia, România, Basarabia, Chişinău,1992, pag. 343
59. I. S. Nistor, op. cit., pag. 68
60. L. Lari, Labirintul basarabean, în Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag. 185
61. V. Mândricanu, în Nistru nr.2/1990, pag. 69
62. I. S. Nistor, op. cit., pag. 65
63. L. Lari, op. cit., pag. 185
64. N. Dabija, în Literatura şi Arta, Chişinău nr.22/1996
65. I. Datcu, Basarabia nr.11-12, an1993, pag. 191
66. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, Basarabia 1/1992
67. A. Văratec, Dezintegrarea Basarabiei la 1940, Revista Istorică nr.1-2/1992, pag. 154
68 XXX Pactul Molotov-Ribbentrop, pag. 82, Chişinău 1992
69. XXX Ibidem, pag. 90
70. XXX Ibidem, pag. 83
71. XXX Ibidem, pag. 93
72. XXX Ibidem, pag. 110
73. N. Dabija, Literatura şi Arta, Chişinău 1996
74. Ibidem
75. O. Verenca, Realităţi economice în guvernământul Transnistriei, Revista Istorică, nr.1-2/1992, pag. 137
76. I. S. Nistor, op. cit., pag. 97
77. Ibidem, pag. 95
78. R. Toma, Nordul poetic, Flacăra, aprilie 1997, pag. 6
79. E. Lozovan, op. cit., pag. 32
80. N. Negru, Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag. 165
81. V. Trebici, Ucraina şi minoritatea etnică românească, România Liberă 29.03.1997
82. M. Mărgărit, „Luceafărul” - Odessa, nr. 19/1992
83.*** Românul nr. 28/1997
84*** Moldova Suverană nr. 119/1994
85. E. Nirca, Basarabia nr.10/1992, pag. 205
86. N. Dabija, Literatura şi Arta, 22/1996

87.*** Istoria României în date, pag. 9