Dacă tot te crezi aşa inteligent, de ce nu eşti şi bogat?

Drd. Tasenţe Tănase

Asistând la o discuţie, la care luam şi eu parte, un cetăţean american îl întreabă pe un cetăţean român, doctor în ştiinţe şi conferenţiar universitar la una dintre cele mai mari universităţi din România: “If you are so damn smart, why ain’t you rich?”. Recunosc, întrebarea m-a luat prin surprindere şi pe mine, simplu observator, iar profesorul – vizibil uimit – s-a fâstâcit câteva zeci de secunde şi a replicat: “Nu sunt inteligent deloc. Ci doar cult. Inteligenţa este doar capacitatea unui individ de a se adapta rapid şi eficient la orice context – favorabil sau nefavorabil. Eu mă bâlbâi când lucrurile iau o întorsătură neaşteptată, mă poticnesc, doar aţi obsevat cu toţii cât de mult mi-a trebuit să interiorizez această întrebare. Mult mai inteligenţi ca mine sunt copiii din ziua de azi. Nu deştepţi, ci inteligenţi. Ei se adaptează la schimbări mult mai repede, eu nu mă pot obişnui după un an de zile cu smartphone-ul meu. Ei îl învaţă în două secunde după achiziţie. De ce nu sunt şi bogat? Pentru că în România nu ţi se dă voie să fii bogat dacă eşti cult, ci doar dacă eşti inteligent şi faci parte dintr-un gang”. 
Admit că m-am simţit prost. Foarte prost pentru american. Se uita la el şi nu înţelegea nimic. Nu din cauza englezei vorbite de profesor. O vorbea perfect. Din cauză că nu înţelegea sistemul de valori pe care noi, românii, l-am adoptat din 1990 încoace, dar pe care îl considerăm, halucinând (desigur), asemănător cu sistemul de valori american. Desigur că noi am încercat să-l copiem, însă ne-a ieşit o replică atât de proastă şi superficială, încât acest sistem românesc pseudo-american intră în contradicţii crâncene cu cel original (vezi McDonald’s – la americani a fost creat pentru a hrăni oamenii săraci, în România a fost creat ca un restaurant de lux, unde mănânci doar dacă ai bani).

Mi-a rămas în minte ultima frază rostită de profesor: “În România nu ţi se dă voie să fii bogat dacă eşti cult, ci doar dacă eşti inteligent şi faci parte dintr-un gang”. Atunci mi-am adus aminte de un minunat volum pe care l-am citit în adolescenţa mea, intitulat “Conversaţii cu Dumnezeu”. Cartea este scrisă de un american, Neale Donald Walsch. La un seminar pe care îl ţinea în faţa unei numeroase audienţe (puteţi vedea secvenţa în filmul Conversations with God), domnul Walsch îşi punea – chiar dacă nu a rostit-o – aceeaşi întrebare “If you are so smart, why ain’t you rich?”. A închis ochii, i-a deschis şi a început să întrebe cu voce tare: “Nu vi se pare ciudat că trăim într-o societate care devalorizează cele mai importante slujbe?”. “Ce vreţi să spuneţi prin asta?”, se aude o voce din sală. El a continuat: “Adică nu avem nicio problemă să-i dăm unui antrenor de fotbal cinci milioane de dolari pe sezon sau să-i dăm unui actor zece milioane pentru un film, dar ni se pare oarecum normal ca acele persoane care au de-a face cu spiritualitatea (n. red – sau cultura) trebuie să fie lefteri, celibatari şi abstintenţi. Şi, de preferat, toate trei odată. Nu ştiu de voi, dar eu nu îmi amintesc să fi votat aşa ceva. Deci, imaginaţi-vă o lume în care banii ajung la cei care ne oferă cele mai importante daruri. Profesorii. Artiştii. Infirmierele. Pompierii şi poliţiştii. Scriitorii” şi din sală se aude tare şi hotărât “Şi mamele”. A continuat: “Oameni care ne conectează, nu ne despart şi nu ne distrag atenţia. Imaginaţi-vă acea lume şi o putem avea, pentru că, oameni buni, noi suntem aceia. Întotdeauna noi am fost aceia pe care-i aşteptam”. 
Da, ne-a prezentat un fapt. Revoltător şi frustrant. Îl regăsim şi în România. Poate nu antrenori de fotbal, dar cu siguranţă antrenori de infractori. Poate nu actori de filme, dar cu siguranţă actori ai sfidărilor. La noi, la români, exemplele sunt mult mai bogate şi, de ce nu ar fi?, mult mai revoltătoare pentru omul deştept. În România, bogaţii nici macar nu sunt inteligenţi. Şi când spun asta mă refer la faptul că aceştia nu au identificat oportunităţi de afaceri adaptându-se la cerinţele pieţei. Au fost doar şmecheri – un cu totul alt concept. Au fost doar mai puţini ocupaţi cu învăţatul şi mai mult ocupaţi cu trişatul. Au fost doar mai tupeişti şi îţi puneau pumnul în gură când le deconspirai intenţiile. Inteligent eşti atunci când te adaptezi unei situaţii noi fără să atragi atenţia. La noi, bogaţii – parveniţii şi oportuniştii – nu numai că sunt proşti făcuţi grămadă, dar sunt şi extrem de vizibili, extrem de … voluminoşi. Merg pe frunte cu certificatul de infractor şi nimeni nu se atinge de ei. Procurorii sunt mult prea ocupaţi să vâneze elevi, profesori, mici comercianţi şi … vedete decât să se ocupe de infractori care au avut contracte imense cu statul, pe care nu şi le-au onorat, ci doar au încasatbani.

Citind toate astea, îţi mai vine să te întrebi: “Dacă tot eşti aşa deştept, de ce nu eşti şi bogat?” ? Pentru ca în România nu asta este cheia succesului. Nu deşteptăciunea, nici măcar inteligenţa, ci doar apartenenţa la un grup de infractori care să-ţi faciliteze succesul financiar. Şi până la urmă de ce să mai fii bogat în România? Vorba lui Tudor Chirilă: “Ce-o sa faceţi cu milioanele într-un oraş mort? Ce-o să cumparaţi, cu banii gramezi? La ce-ţi foloseşte un Lamborghini când n-ai o autostradă? De ce să ai o vilă într-un cartier sufocat de inundaţii? 
Stau şi mă întreb, bogaţii României ar mai fi fost bogaţi în Franţa? Dar în Marea Britanie? Dar în Germania? Dar în Olanda? Dar … în Statele Unite? Bogaţii în România se diferenţiază de bogaţii din lumea civilizată? Bogaţii occidentului, marea majoritate, au averi, dar şi respect oamenilor. Dar şi clasă. Dar şi stil. Dar şi cultură. Dar şi rafinament. Bogaţii români au bani… şi cam atat!

EVADAT DIN LAGARUL 14

Acum un an am emis ultima editie 2012 a notei saptaminale AFR de joi cu un material intitulat “Romania, pretuieste-ti libertatea”! Aminteam cetatenilor ca in decembrie 1989 am scapat de comunism si de ce e bine sa nu ne intoarcem inapoi. Am dat si un exemplu: Corea de Nord, care cu toate ca e departe de Romania in sens geografic, ne aminteste ca tendintele spre tiranie exista peste tot. Am redat atunci traducerea romaneasca a unei parti de capitol din carteaEscaped from Camp 14 (“Evadat din lagarul 14”), o carte publicata anul trecut si care descrie viata inumana din lagarele de concentrare din Corea de Nord. (O recenzie a cartii poate fi citita aici in engleza ttp://townhall.com/columnists/jeffjacoby/2012/05/09/the_ghastly_hellhole_of_camp_14) Publicam astazi partea a doua a capitolului. Pentru a da continuitate textului, insa, vom reda si prima parte a materialului prezentat acum un an, urmind ca cei interesati sa citeasca materialul in intregime. Traducerea, excelenta, a fost facuta pentru noi de un voluntar AFR,Octavia Nastase din Timisoara. Ii multumim. Va dorim o lectura placuta. 

EVADAT DIN LAGARUL 14 (PARTEA I)

Prima executie: Prima sa amintire este o executie. Mergea cu mama sa catre un camp de grau aflat langa raul Taedong, unde garzile adunasera mai multe mii de prizonieri. Agitat de multime, baiatul s-a tarat printre picioarele adultilor catre primul rand, unde a vazut garzile legand un om de un stalp de lemn. Shin In Geun avea patru ani, prea tanar pentru a intelege discursul rostit inaintea acelei executii. La numeroasele executii din anii urmatori, auzea gardianul care supraveghea spunand multimii cum ca prizonierului care urma sa moara i s-a oferit eliberarea in schimbul muncilor grele, dar acesta refuzase generozitatea guvernului Nord Coreean. Pentru a preveni ca prizonierul sa blesteme statul care urma sa-i ia viata, gardienii ii indesasera pietre in gura si ii acoperisera capul cu o gluga. 

La prima executie, Shin a privit trei gardieni tintind. Fiecare a tras de trei ori. Zgomotul pustilor lor l-a inspaimantat pe baiat care a cazut pe spate. Dar s-a ridicat pe picioare la timp ca sa vada gardienii dezlegand corpul moale, plin de sange al prizonierului, infasurandu-l intr-o patura si urcandu-l intr-un carucior.  

In Lagarul 14, o inchisoare pentru inamicii politici ai Coreei de Nord, adunarile a mai mult de doi prizonieri, erau interzise, cu exceptia executiilor unde toata lumea trebuia sa asiste. Lagarul de munca folosea executiile publice - si teama pe care o genera - ca pe un moment educativ. Gardienii lui Shin din lagar i-au fost profesori - si educatori. Ei ii erau mama si tata. Ei l-au invatat ca prizonierii care incalca regulile lagarului merita omorati. Pe un deal de langa scoala sa, a fost afisat un slogan: "Totul conform regulilor si regulamentelor." Baiatul a memorat cele zece reguli ale lagarului, "Cele zece porunci" asa cum le-a numit mai tarziu, pe care le poate inca recita. Prima spunea: "Oricine este prins incercand sa evadeze va fi impuscat imediat." 

Dupa zece ani 

La zece ani dupa acea prima executie, Shin s-a intors pe acelasi camp. Din nou, gardienii au adunat o multime mare de oameni. Din nou, un stalp de lemn a fost infipt in pamant. O spanzuratoare provizorie a fost de asemenea construita. Shin a sosit de aceasta data pe bancheta din spate a unei masini condusa de un gardian. Avea catuse la maini si era legat la ochi cu o carpa. Tatal sau, de asemenea incatusat si legat la ochi, sedea alaturi de el in masina. Fusesera eliberati dupa ce au stat opt luni intr-o inchisoare subterana din Lagarul 14. Ca o conditie a eliberarii, au semnat documente promitand sa nu discute niciodata despre ceea ce li s-a intamplat in subteran.  

In inchisoarea lagarului, gardienii au incercat sa obtina prin tortura marturii din partea lui Shin si a tatalui sau. Voiau sa stie despre evadarea esuata a mamei si unicului frate al lui Shin. Gardienii l-au dezbracat, i-au legat carpe la incheieturile mainilor si la glezne si l-au agatat de un carlig din tavan. Apoi l-au atirnat peste foc. Shin a lesinat cand carnea sa a inceput sa arda. Dar nu a marturisit nimic. Nu avea ce sa marturiseasca. El nu conspirase cu mama si cu fratele ca sa evadeze. El credea ceea ce gardienii il invatasera inca de la nastere in lagar: ca nu va scapa niciodata si ca trebuie sa declare pe oricine care vorbeste despre evadare. Nici macar in visele sale Shin nu se gandea la evadare.  

Gardienii l-au invatat ceea ce orice scolar nord coreean invata: ca americanii sunt niste ticalosi care planuiesc sa-i invadeze si sa le devasteze tara. Coreea de Sud este panarama sefului american. Coreea de Nord este o tara mareata ai carei conducatori curajosi si geniali starnesc  invidia intregii lumi. Intr-adevar, Shin nu cunostea nimic despre existenta Coreei de Sud, a Chinei sau a SUA. Spre deosebire de conationalii sai, el nu a crescut cu fotografia omniprezenta a Dragului Conducator, cum era numit Kim Jong Il. Nici nu a vazut fotografii sau statui ale tatalui lui Kim, Kim Il Sung, Marele Conducator care a fondat Coreea Nord si care ramane presedintele etern al tarii, in ciuda mortii sale din 1994. 

Informator 

Desi nu a fost destul de important pentru spalarea pe creier, Shin a fost invatat sa-si toarne familia si colegii de scoala. Primea mancare ca recompensa si se alatura gardienilor batandu-i pe copiii pe care-i trada. Colegii sai, la randul lor, radeau de el si il bateau. Cand gardianul i-a scos legatura de la ochi si a vazut multimea, stalpul de lemn si spanzuratoarea, Shin a crezut ca urmeaza sa fie el executat. Totusi, nu i se bagasera pietre in gura. Catusele i-au fost scoase. Un gardian l-a condus in fata multimii. El si tatal sau urmau sa fie spectatori. Gardienii au tarat o femeie de varsta medie la spanzuratoare si au legat un tanar de stalpul de lemn. Acestia erau mama si fratele mai mare al lui Shin. 

Un gardian a strans un lat in jurul gatului mamei sale. Aceasta a incercat sa-l priveasca pe Shin insa acesta a evitat privirea ei. Dupa ce aceasta a incetat sa se mai zbata agatata in franghie, fratele lui Shin a fost impuscat de trei gardieni. Fiecare a tras de trei ori. Privindu-i murind, Shin era usurat ca nu era el cel omorat. Era manios ca mama si fratele sau planuisera sa evadeze. Si desi nu a spus-o nimanui timp de cinsprezece ani, el era responsabil pentru executiile lor.

Dupa noua ani 

Noua ani mai tarziu dupa executia mamei sale, Shin s-a strecurat printr-un gard electric si a fugit prin zapada. Era 2 ianuarie 2005. Inainte de acest moment, nimeni nascut intr-un lagar nord correan nu mai evadase. Si dupa cate se pare, Shin este singurul. Avea douazeci si trei de ani si nu cunostea pe nimeni in afara lagarului. Intr-o luna a ajuns in China. In doi ani, traia in Coreea de Sud. Patru ani mai tarziu, traia in California de Sud si era ambasador senior la organizsatia Libertate pentru Coreea de Nord (LiNK), un grup american pentru drepturile omului. 

Numele sau acum este Shin Dong-hyuk. L-a schimbat dupa ce a ajuns in Coreea de Sud, o incercare de a se reinventa ca om liber. Este aratos, cu ochi repezi si precauti. Un stomatolog din Los Angeles i-a lucrat dantura, pe care nu putuse s-o perieze in lagar. Starea generala de sanatate este excelenta. Corpul sau, totusi, este o harta a greutatilor cresterii intr-un lagar de munca despre care guvernul nord coreean sustine ca nu exista. 

Pipernicit de malnutritie, este scund si subtire - 168cm si aproximativ 55 kg. Mainile ii sunt garbovite de la munca din copilarie. Mijlocul si fundul ii sunt pline de cicatrici arse de la torturi. Pielea din zona pubiana are o cicatrice ca o strapungere de la carligul folosit sa-l tina deasupra focului. Gleznele au cicatrici de la catusele cu care era agatat cu capul in jos la carcera. Degetul mijlociu de la mana dreapta este taiat pana la prima articulatie, pedeapsa primita de la un gardian pentru ca a scapat masina de cusut dintr-o fabrica de imbracaminte din lagar. Fluierele picioarelor, de la glezne la genunchi, sunt mutilate si cu cicatrici arse de la gardul electric care n-a reusit sa-l tina in lagar. 

Lagarul de concentrare 

Shin este cam de aceeasi varsta cu Kim Jong Eun, al treilea fiu al lui Kim Jong Il care a preluat conducerea in urma mortii tatalui sau din 2011. Ca si contemporani, Shin si Kim Jong Eun intruchipeaza antipozii privilegiilor si ai privatiunii in Coreea de Nord, o societate fara clase in care, de fapt, nepotismele decid totul. Shin s-a nascut ca un sclav si a fost crescut in spatele unui gard electric de inalt voltaj. A fost invatat sa numere si sa citeasca intr-o scoala din lagar la un nivel elementar. Deoarece sangele sau era considerat contaminat de faptele criminale ale fratilor tatalui sau, traia in afara legii. Pentru el, nimic nu era posibil. Traiectoria vietii lui planificata de catre stat era munca grea si o moarte timpurie provocata de infometarea cronica - totul fara o acuzatie sau un proces, totul in secret. 

In povestirile despre supravietuirea in lagarele de concentrare, exista un arc narativ conventional. Fortele de securitate fura protagonistul de langa familia iubitoare si casa confortabila. Pentru a supravietui, acesta abandoneaza principiile morale, isi inhiba sentimentele fata de ceilalti si inceteaza sa mai fie o fiinta umana civilizata. In una din cele mai cunoscute astfel de povestiri, "Noaptea", scrisa de castigatorul premiului Nobel, Elie Wiesel, povestitorul in varsta de treizeci de ani explica chinul cu viata normala pe care a avut-o inainte ca el si familia sa sa fie bagati in trenuri destinate lagarelor naziste. Wiesel a studiat zilnic Talmudul. Tatal sau era proprietarul unui magazin si avea grija de un sat din Romania. Bunicul sau celebra intotdeauna sarbatorile evreiesti. Insa dupa ce intreaga sa familie a pierit in lagare, Wiesel a ramas "singur, ingrozitor de singur intr-o lume fara Dumnezeu, fara oameni. Fara dragoste sau mila. "  

Relatii de familie 

Povestea de supravietuire a lui Shin este diferita. Mama sa il batea si el o privea ca pe un concurent la mancare. Tatal sau, care avea permisiunea sa petreaca numai cinci nopti pe an cu mama sa, il ignora. Fratele ii era ca un strain. Copiii din lagar nu erau de incredere si il abuzau. Inainte sa invete orice, Shin a invatat sa supravietuiasca prin ai turna pe toti.

Dragostea, mila, familia erau cuvinte fara inseamnatate. Dumnezeu nu disparuse, nici nu murise. Shin nu auzise niciodata de El. In Lagarul 14 Shin nu stia ca exista literatura. El a vazut o singura carte in lagar, o gramatica Coreeana, in mainile unui profesor care purta uniforma de gardian, purta un revolver la sold si care a batut pe unul din colegii lui Shin pana la moarte cu un bat de indicat la tabla. 

Spre deorebire de cei care au supravietuit unui lagar de concentrare, Shin nu a fost luat dintr-o viata civilizata si fortat sa intre in iad. El s-a nascut si a crescut in iad. I-a acceptat valorile. Si l-a numit "acasa". Lagarele de munca din Coreea de Nord exista de doua ori mai mult timp decat Gulagul sovietic si de douasprezece ori mai mult decat lagarele de concentrare naziste. Nu exista nicio discutie despre locatia acestora. Fotografii de inalta rezolutie din satelit, accesibile prin Google Earth oricarui om cu conexiune la internet, arata vaste structuri imprejmuite intinzandu-se prin muntii colturosi ai Coreei de Nord.

Guvernul Sud Coreean estimeaza ca exista un numar de o suta cinzeci si patru de mii de prizonieri in lagare, in timp ce Departamentul de Stat American si mai multe grupuri pentru drepturile omului estimeaza doua sute de mii. 

Exista sase lagare, conform agentiei de spionaj sud coreeana si grupurilor pentru drepturile omului. Cel mai mare are treizeci si unul de mile in lungime si douazeci si cinci de mile in latime, o suprafata mai mare decat Los Angeles-ul. Garduri electrificate - punctate de turnuri de supraveghere si patrulate de oameni inarmati - inconjoara majoritatea lagarelor. Doua dintre acestea, numerele 15 si 18, au zone de reeducare unde cei mai norocosi intre detinuti primesc instructiuni corective din invataturile lui Kim Jong Il si Kim Il Sung. Daca prizonierii memoreaza destul din aceste invataturi si conving gardienii ca sunt loiali, pot fi eliberati, insa sunt supravegheati pentru tot restul vietii lor de catre serviciile de securitate. 

Restul lagarelor sunt "districte de control complet" in care prizonierii, numiti "irecuperabili", sunt munciti pana la moarte. Lagarul lui Shin, numarul 14, este un district de control complet. Prin reputatie, este cel mai dur din toate din cauza conditiilor dure de munca, a vigilentei paznicilor si a modului in care statul considera de neiertat crimele comise de detinuti, dintre care multi sunt oficiali indepartati impreuna cu familiile lor. Fondat in 1959 in centrul Coreei de Nord - Kaechon, in sudul provinciei Pyongan - lagarul 14 gazduieste un numar estimat de cinsprezece mii de detinuti. Avand treizeci de mile in lungime si cinsprezece mile in latime, are ferme, mine si fabrici imprastiate prin vaile muntoase abrupte. 

Majoritatea nord coreenilor sunt trimisi in lagare fara niciun proces si majoritatea mor fara sa afle ce acuze li se aduc. Sunt luati de la casele lor, de obicei noaptea, de catre Bowibu, Agentia Nationala de Securitate. Vina prin asociere este legala in Coreea de Nord. Un delicvent este adesea intemnitat cu parintii si copiii sai. Kim Il Sung a stabilit legea in 1972: "Dusmanilor de clasa, oricare ar fi acestia, trebuie sa le fie distrusa semintia din societate pana la trei generatii." 

EVADAT DIN LAGARUL 14 (PARTEA II)

Nu cunostea dragostea: In anii petrecuti in lagar, Shin nu a auzit niciodata cuvantul "dragoste", cu siguranta nici de la mama sa, o femeie pe care a continuat sa o dispretuiasca, chiar si moarta. A auzit despre conceptul de iertare, intr-o biserica sud coreeana. Insa l-a derutat. A cere iertare in Lagarul 14 insemna, a spus el, "sa te rogi sa nu fii pedepsit". 

Shin si mama lui au locuit in camerele cele mai bune ale Lagarului 14: in "satul model" langa o livada si peste drum de campul unde mai tarziu mama sa a fost spanzurata. Fiecare din cele patruzeci de case ale satului adapostea patru familii. Shin si mama sa aveau propria camera unde dormeau unul langa celalalt pe pardoseala de beton. Cele patru familii foloseau aceeasi bucatarie care avea un singur bec neizolat. Electricitate exista numai doua ore pe zi, de la ora patru la cinci dimineata si de la ora zece la unsprezece noaptea. Ferestrele erau facute din vinil gri, prea opace pentru a putea vedea afara. Camerele erau incalzite - in stil coreean - cu carbuni in bucatarie avand hornuri pe sub pardoseala din dormitoare. Lagarul avea propriile mine de carbuni asadar carbunii pentru incalzit erau disponibili. 

Nu existau paturi, scaune sau mese. Nu exista apa curenta. Nici baie sau dus. Detinutii care voiau sa-si faca baie, uneori se furisau la rau, vara. Aproximativ treizeci de familii imparteau o fantana pentru apa de baut. De asemenea imparteau toaleta, care era impartita jumatate pentru barbati si jumatate pentru femei. Defecarea si urinatul in acel loc era obligatoriu, deoarece resturile umane erau folosite pe camp ca fertilizator. 

Daca mama lui Shin reusea sa-si termine norma de lucru zilnica, putea sa aduca acasa mancare pentru seara respectiva si pentru a doua zi. La patru dimineata ea pregatea micul dejun si pranzul pentru ea si pentru fiul ei. Fiecare masa era la fel: terci de porumb, varza murata si supa de varza. Shin a mancat aceasta masa aproape in fiecare zi timp de douazeci si trei de ani, daca nu ii era interzis sa manance ca pedeapsa. 

Cand era prea tanar pentru a merge la scoala, mama sa deseori il lasa singur in casa dimineata si se intorcea la pranz de la camp pentru masa. Shin era mereu flamand asa ca isi manca pranzul imediat ce mama lui pleca dimineata. La fel manca si pranzul ei. Cand aceasta se intorcea de la camp si nu gasea nimic de mancare, devenea furioasa si il batea cu sapa, cu lopata, cu orice gasea la indemana. Unele batai erau la fel de rele ca cele pe care Shin le primise mai tarziu de la gardieni. 

Si totusi Shin continua sa ia mancarea mamei sale de oricate ori putea si oricat de mult putea. Nu i-a venit in minte ca daca ii manca pranzul, aceasta ramanea flamanda. Multi ani mai tarziu, dupa ce ea murise si el traia in Statele Unite, mi-a marturisit ca-si iubea mama. Dar asta era in retrospectiva. Asta s-a intamplat dupa ce el a invatat ca un copil civilizat ar trebui sa-si iubeasca mama. Cand era in lagar - depinzand de ea cu mancarea, furandu-i mancarea, suportandu-i bataile - o vedea ca pe un concurent la supravietuire. 

Mama condamnatului 

Numele ei era Jang Hye Gyung. Shin si-o aminteste scunda si usor grasuta cu brate puternice. Isi purta parul tuns scurt, ca toate femeile din lagar, si era obligata sa isi acopere capul cu o panza alba impaturita intr-un triunghi, legata in spatele gatului. Shin a descoprit data ei de nastere - 1 octombrie 1950 - intr-un document pe care l-a vazut in timpul interogatoriilor din inchisoarea subterana. Ea nu i-a vorbit niciodata despre trecutul ei, familia ei sau de ce a fost adusa in lagar, si nici el nu a intrebat. Existenta lui ca fiu al ei fusese aranjata de gardieni. Acestia o alesesera pe ea si pe barbatul ce avea sa ii devina tata ca premii unul pentru celalalt intr-o casatorie ca recompensa. 

Barbatii celibatari si femeile celibatare dormeau in dormitoare impartite pe sex. Regula a opta a Lagarului 14, asa cum memorase Shin, spunea: "Actele sexuale savarsite fara aprobare prealabila se pedepsesc cu impuscarea imediata." Regulile erau aceleasi si in alte lagare de munca nord coreene. Daca sexul neautorizat se finaliza cu o sarcina sau nastere, femeia si copilul erau de obicei ucisi. Femeia care facea sex cu gardieni incercand sa obtina mai multa hrana sau o munca mai usoara risca foarte mult. Daca ramanea gravida, disparea. 

O casatorie ca recompensa era singura cale sigura fata de regula. Casatoria era fluturata in fata detinutilor ca bonusul ultim penru munca depusa si turnatorie. Barbatii deveneau eligibili la douazeci si cinci de ani, femeile la douazeci si trei. Gardenii anuntau casatorii de trei sau patru ori pe an, de obicei la date favorabile, cum era Anul Nou sau ziua de nastere a lui Kim Jong Il. Nici mireasa nici mirele nu puteau alege cu cine sa se casatoreasca. Daca un partener isi gasea perechea neacceptabil de batran/batrana, rau/rea, urat/urata, gardienii renuntau la casatorie. Daca renuntau, nici barbatul, nici femeia nu mai aveau dreptul sa se casatoreasca din nou. 

Tatal lui Shin, Shin Gyung Sub, i-a spus lui Shin ca gardienii i-au dat-o pe Jang ca sotie  ca plata pentru indemanarea lui de a manevra un strung metalic. Mama lui Shin nu i-a povestiti niciodata de ce a primit onoarea de a se casatori. Insa pentru ea, ca si pentru multe mirese din lagar, casatoria era un fel de promovare. Venea cu o munca un pic mai usoara si o casa mai buna - in satul model, unde exista o scoala si o clinica. La scurt timp dupa casatorie, a fost transferata acolo dintr-un dormitor pentru femei aglomerat. Jang de asemenea a primit o slujba ravnita intr-o ferma din apropiere, unde existau oportunitati de a fura porumb, orez si legume verzi.  

Dupa casatorie, cuplului i s-a dat permisiunea de a dormi impreuna timp de cinci nopti consecutive. Din acel moment tatalui lui Shin, care in continuare dormea intr-un loc apropiat de munca, i s-a permis sa o viziteze pe Jang de cateva ori pe an. Legatura dintre cei doi a rodit doi fii. Cel mai mare, He Geun, s-a nascut in 1974. Shin s-a nascut opt ani mai tarziu.  

Relatii de familie 

Fratii abia se cunosteau. Cand Shin s-a nascut, fratele sau mai mare mergea la scoala timp de zece ore pe zi. Cand Shin avea patru ani, fratele sau s-a mutat din casa (la varsta obligatorie de doisprezece ani) intr-un dormitor comun. Cat despre tatal sau, Shin isi aminteste ca aparea uneori noaptea si pleca foarte devreme de dimineata. Ii dadea foarte putina atentie baietelului iar Shin a crescut indiferent la prezenta acestuia. 

In anii care au urmat evadarii din lagar, Shin a aflat ca multi oameni asociaza caldura, siguranta, si afactiunea cu cuvintele "mama", "tata" si "frate". Insa acest lucru nu a fost la fel si pentru el. Gardienii l-au invatat pe el si pe ceilalti copii din lagar faptul ca erau prizonieri din cauza "pacatelor" parintilor lor. Copiilor li s-a spus ca desi ar trebui sa le fie intotdeauna rusine de originea lor de tradatori, se pot "curata" de mostenirea pacatoasa muncind mult, ascultand de gardieni si turnandu-si parintii. A zecea regula a Lagarului 14 spunea ca un prizonier trebuie sa considere pe fiecare gardian ca invatatorul lui. Acest lucru avea sens pentru Shin. Ca si copil si ca adolescent, parintii sai erau obositi, distanti si necomunicativi. 

Shin era un copil slab, necurios si in cea mai mare parte fara prieteni avand ca unica baza de siguranta invataturile gardienilor despre salvarea prin turnare. Intelegerea lui despre bine si rau, totusi, era deseori murdarita de intalnirile la care a asistat dintre mama lui si gardieni. Cand avea zece ani, Shin a plecat de acasa intr-o seara si s-a dus sa o caute pe mama sa. II era foame si venise ceasul ca ea sa-i pregateasca cina. A mers pe un camp de orez din apropiere unde lucra mama sa si a intrebat o femeie daca o vazuse. "Face curat in camera bowijidowon-ului", ii spuse femeia, referindu-se la biroul gardianului responsabil cu crescatoria de orez. Shin a mers la biroul acestuia si a gasit usa din fata incuiata. A tras cu ochiul printr-o fereastra din lateralul cladirii. Mama sa se afla in genunchi curatand podeaua. Cand Shin privea, bowijidowon-ul a aparut in cadru. S-a apropiat de mama sa din spate si a inceput s-o pipaie. Aceasta nu a opus rezistenta. Amandoi si-au scos hainele. Shin i-a privit cum faceau sex. N-a intrebat-o niciodata nimic despre ceea ce vazuse si niciodata nu i-a povestit tatalui sau. 

Hrana: sobolani, serpi si broaste 

In noptile de vara, Shin si alti baietei din sat se furisau in livada din nordul zonei locuintelor de beton unde traiau. Culegeau pere necoapte si castraveti si le mancau cat puteau de repede. Cand au fost prinsi, gardienii i-au batut cu bastoane si le-a interzis sa mai ia pranzul de la scoala mai multe zile. 

Gardienilor totusi nu le pasa daca Shin si prietenii lui mancau sobolani, broaste, serpi si insecte. Acestea erau din abundenta in lagarul incapator, unde se foloseau putine pesticide, unde se foloseau de deseuri umane ca fertilizant si nu foloseau apa pentru a curata toaletele sau pentru a face baie. Mancand sobolani, nu numai ca isi umpleau stomacurile goale dar era esential pentru supravietuire. Carnea lor ajuta sa previna pelagra, o boala uneori fatala care bantuia prin lagar, in special iarna. Prizonierii cu pelagra, rezultatul lipsei de proteine si niacina (vit B12), sufereau de slabiciune, leziuni ale pielii, diaree si dementa. Era o cauza frecventa de moarte. 

Prinderea si prajirea sobolanilor a devenit o pasiune pentru Shin. Ii prindea in casa, pe camp si la toaleta. Se intalnea seara cu prietenii la scoala primara unde exista un gratar cu carbuni, pentru a-i praji. Shin le dadea jos pielea, ii curata de intestine, sara ceea ce ramanea si mesteca restul - carnea, oasele si micile picioruse. 

In padurile montane, unde grupuri de studenti erau deseori trimisi sa adune lemne,  Shin manca struguri salbatici, agrise si zmeura coreeana pana se umfla. Iarna, primavara si vara devreme, nu prea se gasea de mancare. Foamea il facea pe el si pe prietenii sai sa incerce strategii pe care cei mai vechi in lagar considerau ca le-ar putea usura disconfortul unui stomac gol. Mancau fara apa, nu mancau supe, conform teoriei ca lichidele accelereaza digestia si grabeste chinurile foamei. De asemenea incercau sa se abtina de la defecatie, crezand ca acest lucru ii va face sa se simta plini si mai putin obsedati de mancare. O tehnica alternativa de lupta cu foamea era sa imite vacile, regurgitand o masa recenta si mancand-o din nou. Shin a incercat acest lucru de cateva ori, dar nu i-a ameliorat foamea. 

Vara, cand copiii erau trimisi pe camp sa ajute la plantat si plivit, era sezonul de varf la sobolani si soareci de camp. Shin isi aminteste ca manca in fiecare zi. Momentele cele mai fericite din copilarie, cele mai implinite, erau cand avea burta plina. "Problema mancarii", asa cum este deseori numita in Coreea de Nord, nu este restransa la lagarele de munca. A oprit din crestere corpurile a milioane de oameni din toata tara. Tinerii care au plecat din Coreea de Nord in ultimii zece ani sunt in medie cu cinci inci mai mici si cantaresc cu 11 kilograme mai putin decat cei care au crestut in Coreea de Sud. 

Prizonierii isi cresteau propriul porumb si varza. Ca si sclavi, produceau fructe si legume cu costuri reduse, peste in pescarii si carne de porc, faceau uniforme, ciment, ceramica si sticlarie pentru economia in scadere din afara gardurilor. Shin si mama sa erau mizerabili si infometati in timpul foametei, dar nu mai mult decat erau obisnuiti sa fie. Baiatul a continuat sa faca ceea ce facea si inainte, vana sobolani, fura mancarea mamei si ca intotdeauna ii indura bataile. 

Dan Puric sa vorbeasca,nu sa taca !

Am vrut să prind un bilet la Ateneul Român, la conferinţa lui Dan Puric despre „Sufletul românesc". Omul acesta mă fascinează de ani buni. Cu toate că mai erau zece zile până la eveniment, mi s-a spus: "Nu mai avem, îmi pare rău, s-au vândut, mai încercaţi în altă parte...". Am încercat, dar fără rezultat.

Ştiam că maestrul tocmai fusese în oraşul basarabean Bălţi, unde a făcut furori, impresionând un public româno-rusofon cu gândurile şi cugetările sale despre români, despre istoria lor, despre sufletul şi obiceiurile lor, despre faptul că suntem un neam ales, plin de talent şi umor cu carul. Marele actor, filozof şi scriitor nu acceptă că poporul român poate fi îngenunchiat, dar dacă se află în genunchi, cum afirmă unii, acesta se va putea ridica într-o poziţie verticală. Nu acceptă nici faptul că între noi şi Basarabia există un râu despărţitor de neam.

Nu acceptă mai multe, de aceea colindă ţara şi lumea pentru a-i îmbărbăta pe români, pentru a le da o speranţă, fie ea şi cât un fir de aţă. Nu îl împinge nimeni de la spte, dar nici nu îl trage nimeni înainte. Se trezeşte mergând în toate direcţiile, scriind, apoi jucând pe scenă, apoi vorbind oamenilor ore în şir, dintr-o energie fără limite conţinută în fiinţa sa, care pare să fie de origine divină.

Îşi iubeşte ţara până la durere fizică, şi nu se sfieşte să spună mereu acest lucru. Dan Puric este un mare patriot, într-o ţară unde patrioţii trebuie căutaţi cu lumânarea. Dar şi într-o lume românească în care cuvântul "patriotism" a început să le miroase unora urât. Deaoarece acest cuvânt a fost folosit de dimineaţa până seara în epoca de aur, acum a ajuns să strâmbe nasurile fine nu numai ale politicienilor români, dar şi ale multor intelectuali pe care îi avem în interiorul cetăţii. De fapt, cuvântul "patriotism" a fost aruncat la coşul de gunoi imediat după 1989. Aşa cum s-a întâmplat cu multe alte lucruri la care am renuţat brusc, iar acum le ducem lipsa. Am fost nişte risipitori fără minte, asta am fost.

Ne-ar trebui mai mulţi Dani Purici într-o Românie lâncezită şi apatică, acesta este crudul adevăr. De aceea, rămân la ideea mea că, dacă cele câteva mii, cred, de intelectuali ai României, de talia lui Dan Puric, şi-ar iubi cu adevărat pământul de sub tălpi, şi s-ar implica asemeni lui în a construi ceva, orice, chiar şi un licăr de nădejde, neavând sufletele otrăvite de anumite simpatii politice, ţara ar putea să capete o altă înfăţişare.

Acelaşi Dan Puric dă României o şansă, ne învaţă să gândim pozitiv, să fim optimişti, dar mai ales să vedem ţara pe care am moştenit-o ca pe una frumoasă, plină de spirite alese, cum o văd, de neimaginat (!), mulţi străini, inclusiv capete (ne)încoronate, despre care am mai scris la această rubrică. Mereu mă întreb: cum o privesc ei, de ce o privim noi altfel, ce se întâmplă cu noi?

M-a întristat faptul că nu am mai găsit bilet la Dan Puric, dar m-am şi bucurat. Ne aflăm într-un moment istoric în care avem nevoie de repere morale, de dătători de speranţă. Aşa se explică avalanşa de solicitări privind râvnitele bilete. Cei care au ajuns înaintea mea să fie fericiţi, să ia lumina necesară de acolo, de la Ateneul Român, marţea viitoare.

Dar, ne aflăm şi într-o răscruce de drum, tot istorică, în care cineva vine şi spune: „Ho, nu disperaţi, nu e sfârşitul lumii, nici al poporului român!" Asta spune Dan Puric, poate singurul intelectual de rasă din România care o face, care nu este înregimentat în niciun partid, care nu are nicio preferinţă politică, la vedere, sau ascunsă, cum se întâmplă în aproape toate celelalte cazuri.

Dan Puric este un medicament absolut necesar, un balsam pentru poporul român. În discursurile-manifest ale domniei sale, uneori de-a dreptul înflăcărate, presărate cu un debordant umor moldovenesc, apar fulgerări de acest gen: „România este condusă de mafioţi!" (citat aproximativ – s.a.). Lumea nu se miră, ştiind că maestrul se referă exact la realităţile româneşti, care au depăşit vârsta de două decenii, iar ce se întâmplă în România, fără încetare, confirmă acest lucru.

Nu! O doamnă, şefa CNA, parcă Laura Georgescu o cheamă, se simte lezată şi afirmă că este vizată în funcţia pe care o deţine, se revoltă şi îi recomandă lui Dan Puric, pur şi simplu, că ar fi mai bine să tacă.

De ce să tacă, stimată doamnă? Dumneavoastră nu vreţi ca în România să fie mai bine, pentru copiii noştri, dar şi pentru noi dacă se mai poate?

Nu vreţi să dispară toţi mafioţii, inclusiv din structurile de putere? E nevoie să vă dăm exemple? În numele cărui partid vorbiţi dumneavoastră? Sunt opiniile dumnevoastră, sau ale partidului, oricum s-ar numi acesta, transmise de la gură la ureche?

Stimată doamnă, la vârsta dumneavoastră de om încă tânăr, sunteţi un fel de cenzură comunistă. Să vorbim numai de bine despre cei care ne conduc, nu ca Dan Puric, daţi de înţeles dumneavoastră. De ce? Dan Puric este glasul celor care nu mai suportă în ţara asta furtul, minciuna, prefăcătoria, trădarea (mai ales de ţară), cinismul, ticăloşia şi câte altele. Pe toate acestea, dumneavoastră nu le simţiţi? Nu vă daţi seama că sfidaţi milioane de oameni, atacându-l pe Dan Puric, care nu s-a referit neapărat la dumneavoastră?

Nu realizaţi că semănaţi leit cu un ministru al Culturii care a vrut mai mulţi bani pentru instituţia sa, inclusiv din cei destinaţi bolnavilor de SIDA? Gafa uriaşă a acelui ministru poate fi echivalată cu a dumneavoastră, vă asigur. Dar şi cu o altă gafă a noului ministru al culturii propus recent, care a fost filmat jucându-se cu buretele roşu al unui microfon, ciupindu-l şi scuturându-l, în timp ce râdea, de unul singur, către asistenţa de la o conferinţă de presă, vrând să dea gestului său subânţelesuri erotice.

Făcând parte din acelaşi partid, sau nu, mai semănaţi cu toţi miniştrii propuşi în guvern de către PNL, care s-a demonstrat că sunt penali, sau compromişi, sau necorespunzători, sau penibili, unul după altul. La aceştia s-a referit Dan Puric, dar şi nenumăraţii hoţi cu gulere albe, care jefuiesc zilnic România, ziua în amiaza-mare. Aşa încât, cetăţeanul român, viitorul ştampilator de vot, se întreabă „Oare acest partid mai are vreo persoană nepătată, care ar putea să treacă prin cadrul unei porţi speciale fără ca aceasta să ţiuie?"

Gândul nostru zboară automat către Crin Antonescu, viitor candidat la prezidenţiale, singurul demnitar din România, dar şi din întinsa Europă, care merge mereu furtunos şi ţanţoş pe culoarele Parlamentului, cu o mână afundată în buzunarul pantalonilor. Din această cauză, dar şi din multe altele, stârneşte o jenă de nedescris. Acest om livrează în serie, pe scena politică românească, într-o mare veselie, fel de fel de corupţi sau compromişi, începând cu Becali şi terminând cu unul Gigel (să fii ministru şi să te cheme Gigel este un cumplit ghinion! – s.a.) care, dacă râmânea în planul al doilea, o ducea bine mersi până la adânci bătrâneţi.

(Stimată) doamnă, Dan Puric trebuie neapărat să vorbească, nu să tacă! Iar dacă în ţara asta mai există onoare, ar trebui să demisionaţi chiar în prima zi a săptămânii viitoare. Dan Puric, urându-vă "Sărbători fericite!", aveţi cuvântul!

Comentarii:

legendele olimpului-acum 29 minuteDomnule Nanea, ne reintalnim cu un alt articol de bun-simt, condimentat cu o ironie fina dar care nu iarta absurdul spatiului social-politic romanesc. Incerc sa inteleg de ce un profet gigant cat (un) Puric e haituit in propria patrie. Nu e greu de inteles ca sunt forte - cel mai probabil obscure, care fac tot posibilul sa pastreze tarisoara in starea asta de zapaceala si ameteala a valorilor. Puric ne aminteste de unde am plecat si incotro mergem, de aceea el trebuie redus la tacere. Cinismul situatiei este evident si sunt convins (inca o data) de fortele oculte din spatele unor figuri ca Basescu, Ponta, Antonescu sau... Laura Georgescu. Dar situatia aceasta, a intereselor din spate, care fac gurile din fata sa articuleze anumite mesaje, are ridicolul ei. Si acea parte a electoratului, care are alte principii decat kilogramul de faina si litrul de ulei din ziua alegerilor, o sa stie sa sanctioneze caricaturile, aceste marionete care pun mana la gura profetilor nostri. Felicitari pentru articol!

Vasile Nanea-chiar acumLegendele olimpului: Uitați-vă puțin mai jos și observați ce scrie un "didi didi" despre Dan Puric. Să nu uităm niciodată că printre noi se află și asemenea...semeni. Răul din societatea românească de care vorbește Păun Al se trage și de aici. Mulțumesc pentru aprecieri.

Paun Al-acum 30 minuteD-l Dan Puric incearca sa ne invete ... in felul sau un adevar fundamental : putem progresa , ne putem ridica... doar daca intelegem ca si noi romanii avem parti bune , radacini morale, valori..., pe care trebuie sa ni valorificam spre binele noatru comun. Toata propaganda actuala politica, economica , toata media ne manipuleaza intr-o singura directie : sa ne cautam defectele unii altora , sa ne ne ne punem in evidenta deosebirile , sa cautam motivele pentru care ceilalti romani sunt mai rai decat noi , .... Asa ne-am atomizat ca societate si putem fi usor manipulati , controlati. Nu mai gasim mai nimic in comun , care sa ne lege , sa ne faca sa avem teluri comune ca tara , ca popor si nu doar ca indivizi. Nu procedati ca si cu sfintii si cu dl Puric , adica multi il admira ...dar mai nimeni nu-i urmeaza exemplu. Ar trebui sa facem un exercitui de constiinta sa ne gasim calitati , trasaturi pozitive comune ,valori in care sa credem, pe care sa le cultivam , fiecare in mediul sau.... Poate incet incet ne vom transforma dintr-o populatie intr-un popor , dintr-o adunatura de chibiti , de galerii care tin cu unii si-i urasc pe altii ... intr-un popor , care sa stie ce vrea , sa inteleaga lumea in care traim si sa impuna el valorile si mediul in care sa traiasca politicienilor , si nu sa tot astepte sa le determine altii destinul , viata.. 

Vasile Nanea

Grupul MONACO

Din păcate, nimeni, dar nimeni din presă nu a investigat până acum temeinic atotputernica Grupare Monaco. Așadar, până acum, acte publice, dovezi indubitabile nu sunt, dar există informații din rândul partidelor, relații ce nu au fost deocamdată negate de politicieni și o anchetă în desfășurare a procurorilor privind dispariția lui Codruț Marta.

Se spune despre Grupul de la Monaco că sunt, în general, oameni care trăiesc pe altă lume, ce se raportează la cu totul alte “reguli”. Sunt oameni cu tabieturi sofisticate, cu pasiuni condamnabile, unii pasionați chiar și de operații estetice, sunt oameni care pot avea oricând, orice. Și pe oricine la mână. Și nu numai atât. Legendele despre ei sunt de-a dreptul halucinante, dar ce se știe despre ei nici că le-a păsat vreodată. Ei controlează și conduc. Pentru că au bani, munți de bani, și influență enormă. Conduc prin relații personale și controlează de obicei Puterea. Sunt transpartinici, așa că nu contează foarte mult cine și cum a ajuns la această putere. Pentru că, în final, Puterea prin tot ceea ce înseamnă ea, în unele cazuri, ajunge finalmente tot la ei.

Prezența Ramonei Mănescu de ieri în Guvern a adus, vrând nevrând, din nou în prin plan Gruparea Monaco. Liderul grupării este numitul Dragoș Dobrescu, un om cu o avere estimată la 150 de milioane de euro, cu mulți bani ca toți membrii grupului, cu multe afaceri, cu multe firme, și naș al soților Mănescu. Imagini, fotografii cu acest om nu există. Se știe însă că este foarte, foarte influent. Până acum, nici Rareș Mănescu și nici soția sa, Ramona Mănescu, de ani buni de când sunt în politică nu s-au remarcat prin nimic. De când Crin Antonescu a ajuns președinte al PNL se știe atât: între soții Mănescu, Dragoș Dobrescu și Crin Antonescu există o relație foarte strânsă din multe puncte de vedere.
Cine și cât timp își petrece, de fapt, în Monaco, nici asta nu se știe cu certitudine.
Câteva lucruri sunt însă clare: Rareș Mănescu și insistențele inexplicabile la prima vedere ale lui Crin Antonescu de a-l nominaliza drept candidat USL la primăria sectorului 6 erau cât p’aci să rupă tot USL-ul la București, Rareș Mănescu a ajuns Primar, iar acum, în pană de mișcări inteligente, Crin Antonescu forțează nervii întinși ai liberalilor din teritoriu, nominalizând-o pe Ramona Mănescu la bănosul portofoliu al Transporturilor, nominalizarea nefiind recomandată de vreo experiență sau cunoștință, totul fiind decis pe principiul- e soția domnului, deci e ok, e omul grupării mele, e fidel, face cum vreau eu.
Pe mâna asta au ajuns Transporturile din România. Așadar, nimeni nu trebuie să se aștepte la nimic bun. Lucru cu care, într-un fel, ne-am obișnuit.

Tragic este că în ultimii 24 de ani, România numai de asta a avut parte. Grupări oculte și extrem de periculoase de influență au acaparat într-un fel sau altul Puterea. S-a întâmplat pe vremea PDSR ( Mitică Iliescu), s-a întâmplat și pe vremea CDR (relațiile lui Dorin Marian cu Dan Fischer), s-a întâmplat pe vremea lui Adrian Năstase cu gruparea Bittner- Petrache, s-a întâmplat pe vremea PDL, s-a întâmplat și acum, culmea, când USL are 70% în Parlament.
De ce au nevoie guvernările puterice sau slabe, oricare ar fi ele, de ei? Iată o întrebare. Răspunsul cel mai logic și cel mai aproape de adevăr este următorul: pentru ei conduc, ei le finanțează, ei le știu secretele și uneori îi șantajează, cu ei face mereu Puterea marile afaceri. De multe ori, politicienii, indiferent cu s-or numi sunt produsul trist și nefericit al acestor grupări oculte și nu invers. Asta e cel mai periculos. Iar nimeni n-a reușit să oprească asta până acum.

Un exemplu. Anul trecut, când individul Codruț Marta, mâna dreaptă a lui Sorin Blejnar a dispărut și dispărut a rămas – Corduț Marta fiind parte a grupării de la Monaco – din audierile și investigațiile pe care le-au făcut procurorii a rezultat că soția lui Marta, Andreea Marta, coordona nici mai mult nici mai puțin decât o întreagă rețea de prostituție la cel mai înalt nivel. Clienții rețelei infracționale și de prostituție ce se întindea din România, Italia, Elveția și până în Principatul Monaco erau nimeni alții decât politicienii și alți oameni cunoscuți din societate. A fost invocat chiar Rareș Mănescu, șefi de Consilii Județene ai PSD, parlamanentari PSD și PNL, oameni de afaceri cu mare notorietate, chiar manageri de televiziuni. Așadar, vorbim despre o incredibilă rețea ce îi avea drept clienți chiar pe cei pe care-i conduc. Așadar, până să intre procurorii pe fir, cine pe cine șantaja cu asta? Întrebarea este, evident, retorică.

Acum, ca și atunci, toți tac, deși investigațiile procurorilor merg mai departe. Anul trecut, Andreea Marta a fost arestată, Codruț Marta a fost dat în urmărire internațională și dispărut a rămas, iar acum Gruparea Monaco- Mănescu- Dobrescu a intrat pur și simplu pe ușa din față, cu covor roșu, la guvernare.

Ce s-a schimbat? Nimic. Totul își urmează cursul firesc din ultimele decenii. Până acum, niciunul din ei n-a ajuns în fața Justiției deși, prin muncă cinstită, nici în zece vieți un cetățean onest n-ar putea acumula averea doar unui singur membru al acestor grupări secrete.
Bittner, Petrache, Fischer a murit, Dobrescu, Dimofte, Popoviciu, Budeanu, Doicescu, Buzăianu, Schwartzenberg, Niro, Adamescu- ați auzit de ei, ați auzit vreo condamnare? Nu. Tăcere.

Acum, Codruț Marta poate a murit, poate l-au îngropat de viu sau poate l-au exilat pe altă planetă ca să nu vorbească. Cert este că un om care știa foarte multe despre ei de mai bine de un an a dispărut de pe fața pământului, lucru nemaiîntâlnit, inexplicabil.

Și poate că, odată cu asta, a venit vremea ca fiecare să plătească exact pentru tot ceea ce a făcut.

Romania si Bulgaria: SCLAVELE IMPERIULUI EUROPEAN

Ilie Serbanescu despre Romania si Bulgaria: SCLAVELE IMPERIULUI EUROPEAN. Despre primele revolte ANTICOLONIALISTE din UE si despre …handicapul urias de a avea RESURSE MINERALE!

Doi într-o barcă: România şi Bulgaria 

UE a aruncat România şi Bulgaria într-o aceeaşi barcă. Nu se ştie dacă este o barcă a salvării sau dimpotrivă a scufundării. Dar nimeni nu va mai scoate România şi Bulgaria din această aceeaşi barcă, în ciuda strâmbăturilor din nas de pe la Bucureşti, aşa ca din partea celui care se consideră mai mare şi mai frumos, şi în ciuda chiţăielilor de pe la Sofia când simte că pe la Bruxelles se pretinde că Bucureştiul a cam dat-o cu bâta în baltă.

La o analiză atentă, plasarea într-o aceeaşi barcă a României şi Bulgariei nu este deloc exagerată. România şi Bulgaria se află la aceeaşi periferie estică a UE. Ambele sunt cele mai sărace state din Europa. Îşi dispută în orice clasamente europene ultimele două locuri. Li s-a prescris de către Occident acelaşi program de distrugere a economiei, îndeosebi a industriei, cu specificităţi mai mult sau mai puţin semnificative. Amândurora li s-a programat dezechilibrarea şi destabilizarea sistemului energetic. În ambele distribuţiile de energie (de unde se colectează banul din sistemul energetic) au fost preluate de străini.

De altfel, capitalul străin deţine în ambele ţări controlul în axa majoră a economiei şi în sectorul financiar-bancar. În sistemul centru-periferie al UE ambele au ajuns clasice colonii de la periferie ale centrului vest-european. Sunt tratate în bloc. Au fost acceptate împreună în Uniune, după o procedură identică. Sunt respinse împreună să facă parte din spaţiul Schengen. Cu aceleaşi diversioniste argumente! Sunt tratate împreună ca ţări de rangul doi.

Toate discriminările – unele strigătoare la cer – din UE vizează cele două ţări. Le-au fost impuse deopotrivă aşa-zise mecanisme de verificare, un fel de şantaj oficial. Fermierii lor primesc cele mai mici subvenţii din UE. Muncitorii lor sunt practic singurii neacceptaţi oficial în mai toate ţările vestice ale UE.

Cele două ţări sunt vinovaţii de serviciu în tot ceea ce se întâmplă rău prin Uniune, de la cetele de ţigani acuzate că distrug Parisul sau Londra la suspiciunea că se livrează carne de cal în loc de carne de vită. Tot felul de bandiţi occidentali fac tot felul de nereguli şi malversaţiuni comerciale şi financiare fără griji pentru că, fără repercursiuni, pot arunca vina pe bulgari şi români. Toate acestea, dincolo de esenţa problemei: din cauza statutului ce le este rezervat în imperiu, bulgarii şi românii sunt plătiţi, indiferent dacă la ei acasă sau prin cine ştie ce alte ţări ale Europei, cel mai slab, în timp ce acasă la ei preţurile sunt la fel ca peste tot în UE. Si, ca atare,trăiesc cel mai prost din imperiu şi, în cerc vicios, vor trăi mereu mai prost, rezervându-li-se pe veci statutul de paria în imperiu.

La nivelul guvernelor şi claselor lor politice, România şi Bulgaria par să nu conştientizeze că se găsesc în aceeaşi barcă şi că normal ar fi să conlucreze în sărăcia şi nefericirea lor, în loc să-şi dea ghionturi, ba chiar să încerce a ieşi separat din barca cea comună, spre satisfacţia stăpânilor care îşi văd sclavii certându-se.

Un singur lucru deosebeşte România de Bulgaria în tot acest concert de frustrări şi discriminări guvernate de la centrul vest-european. Bulgaria, spre deosebire de România, este mai săracă în resurse minerale. Si a nu avea resurse minerale în UE este astăzi un avantaj imens, pentru că eşti mai puţin în bătaia samsarilor vest-europeni (fie că aceştia sunt bănci sau aşa-zişi investitori energetici). În schimb, a avea resurse minerale este un uriaş handicap.

Prin intermediul brokerilor lor – care sunt FMI şi Comisia de la Bruxelles – samsarii vest-europeni vor să acapareze toate resursele coloniilor de la periferie şi să-i lase coate goale pe adevăraţii posesori ai acestor resurse, astfel încât aceştia să nu mai aibă alte opţiuni decât văcsuirea ghetelor celor de pe la Bruxelles. Un instrument principal al acestei acţiuni de anvergură este aşa-zisa liberalizare a preţurilor în energie, impusă de la Bruxelles României şi Bulgariei, în favoarea numai şi numai a monopolurilor vest-europene care au pus mâna pe sistemele energetice ale celor două ţări.

După vulnerabilizarea acestor sisteme, Bruxelles-ul pretinde acum consumatorilor din ţările respective să plătească aceleaşi preţuri pentru energie ca în Occident. Cu totul pe nedrept acest lucru, deoarece aici costurile sunt mai mici şi consecinţa este doar aceea că se realizează profituri nemeritate de către companiile vest-europene care au pus mâna pe distribuţiile din sistemele energetice ale acestor ţări! Nemaivorbind de impactul economic şi social, căci salariile mici de aici nu pot face faţă unor asemenea preţuri. În cazul României se atinge paroxismul pentru că obiectul preţurilor forţate artificial la niveluri fabuloase îl constituie propriile resurse lăsate de Dumnezeu românilor şi nu altcuiva!

Este extrem de important a se insista asupra acestor aspecte, pentru că, după cum s-a evidenţiat, explozia economico-socială inevitabilă s-a produs deja tocmai în acest domeniu! De jos în sus, bulgarii, spre cinstea lor, au spart buba. Au ieşit în stradă. Fără programe şi fără conducători! Cu alte cuvinte, s-a ieşit în stradă din mânie, din nevoie, ţintind nu pe cineva anume, ci starea de lucruri. Nu împotriva unui guvern anume sau unui partid anume, ci împotriva stărilor de lucruri! „Să dăm foc monopolurilor” a fost sloganul predilect.

Si era vorba îndeosebi de companiile străine care au confiscat, ca şi în România, distribuţiile din sistemul energetic – nu întâmplător cele care culeg banii din acest sistem – şi care au mărit fabulos preţurile în numele aşa-numitei liberalizări în energie dictate de la Bruxelles. La salariile mici din Bulgaria, factura energetică poate ajunge chiar să le depăşească! În medie, factura energetică a urcat la peste 100 euro, în timp ce salariul mediu este de 300 euro şi pensia medie de 150 euro. Fără să-şi dea seama, bulgarii au transformat protestele lor în primele manifestări antisistem – de fapt, anticolonialistespre a le spune chiar pe nume – din UE.

Mişcările de stradă din Bulgaria sunt primele contestări anticolonialiste din UE pornite de jos! Primele, pentru că acelea anterioare din Grecia, au avut un alt caracter. Au izvorât din frustrarea faţă de tăierile din ceea ce exista la dispoziţie. Dar acest ceva la dispoziţie fusese luat de la alţii şi nu era din sudoarea sau competitivitatea proprie. Fusese luat de la alţii cu minciunele sau pur şi simplu cu împrumut. A fost supărarea că a cam înţărcat bălaia. La bulgari însă a fost din mânie, mânia de a-i lua omului de la gură, din munca lui! Este o mare deosebire!

Impactul pe care îl pot provoca aceste mişcări şi revendicările lor este superior discursurilor anticolonialiste ţintite ale guvernului Orban de la Budapesta şi măsurilor anticolonialiste luate de acesta (naţionalizarea sistemului de pensii private, suprataxarea băncilor, telecomului, retailului şi distribuţiilor de energie, toate confiscate ca şi în România de capitalul străin). Este superior pentru că vine de jos şi nu de sus!

Impactul, cu o posibilă contagiune în Est, produce fiori reci la Bruxelles. Mai ales că în primele rânduri ale protestelor au fost tinerii, conştienţi că în ţara lor nu-i aşteaptă decât sărăcia şi umilirea de către străini.

În asemenea circumstanţe, confruntările electorale nu au de fapt o miză reală, căci nu rezolvă nimic. Bulgarii nemulţumiţi, mai ales cei tineri, nu au (ca şi românii) cu cine vota de fapt! Nici un partid principal nu le prezintă o autentică alternativă, ci doar acelaşi drum cu alte figuri! O alternativă reală n-ar putea oferta decât o forţă politică cu un program având tente de eliberare naţională de sub colonialism, şi nu nişte partide care nu au altă preocupare decât să-şi îmbogăţească liderii şi, ca o garanţie în acest sens, să cumpere oblăduirea stăpânilor de la Bruxelles.

Similaritatea României cu Bulgaria duduie şi în această privinţă. România a putut evita deocamdată protestele de stradă de amploare pentru că în plan politic lucrurile s-au învârtit de o asemenea manieră încât nemulţumirile – de fapt şi pe fond aceleaşi cu cele ale bulgarilor – au fost absorbite de înfruntarea dintre forţa politică ce a impus austeritatea şi forţele politice pe care soarta le-a ocrotit prin faptul că atunci erau în opoziţie. La alegeri, prima a pierdut în mod strălucit, în favoarea celor din urmă care au preluat neuzualul 70% din voturi. Ajunsă la guvernare, fosta opoziţie nu poate face de fapt nimic pentru a combate marile nemulţumiri ale românilor, care sunt aceleaşi cu cele ale bulgarilor: sărăcia, umilinţa de la Bruxelles, practicile coloniale ale monopolurilor (bănci şi companii) vest-europene care au luat în stăpânire ţara. Este de discutat în termenii „nu poate” doar admiţând că ar vrea! Dar, de fapt e mult mai rău: nici nu vrea să facă ceva, fiindu-i mai comod politic să nici nu crâcnească, probabil considerând că, făcând sluj la Bruxelles, îşi asigură spatele la Bucureşti.