duminică, 30 iunie 2013

Falsificatori, contestatari şi şarlatani-2


Articol de Larry Watts
 Recunosc că am trăit un sentiment de déjà-vu îngăduitor în studierea cazului profesorului Fancis Bowen când domnul Tismăneanu, în loc să-mi adreseze probele şi argumentele mele în legatură cu realitatea sfidării romaneşti şi impactul concret al „cursului special” reflectat în documentele pentru uz intern din URSS, Republica Democrată Germană, Republica Populară Ungară, Republica Populară Bulgară, Republica Socialist Cehoslovacă şi DE ACELASI AUTOR Falsificatori, contestatari şi şarlatani. Partea I Consecinţele Tratatului de la Trianon pentru români şi maghiari Misteriosul Domn Pacepa PUBLICITATE Rin Grand Residence http://www.rgr.ro/oferta-primaverii/ Rin Grand Residence iti ofera mixul perfect din tot ce iti doresti, incepand de la 29000 €! Republica Populară Polonă, susţine tot mai puternic că liderii şi conducerea comunistă românească „nu au încercat niciodată să meargă dincolo de limitele permise de Kremlin" (Tismăneanu, 12/5/2013, contributors.ro).   Şi când, în pofida faptului că documentele din Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic descriu în mod repetat „cursul special” al României ca „dăunând serios” politicii Kremlinului în interiorul Pactului de la Varşovia, al comunităţii socialiste, şi pe plan global, nişte analişti insistă chiar mai categoric că, în timp ce Moscova ar fi considerat România drept „un ţânţar uneori enervant", acea politică de independenţă nu a fost vreodată văzută de Kremlin ca „un risc geopolitic major sau un model alternativ de socialism" (Tismăneanu, 12/5/2013, contributors.ro). Îmi voi permite să abordez aceste aspecte într-o ordine inversă. Moscova şi-a exprimat, de fapt, în repetate rânduri îngrijorarea că România, împreună cu China, vor stabili un model socialist alternativ care va concura cu URSS, cel puţin începând cu anul 1965 şi de-a lungul anilor ‘70, şi documentele sovietice traduse care abordează această obsesie pot fi găsite pe site-ul programului de istorie internaţională a Războiului Rece (CWIHP) al centrului Woodrow Wilson, în documentul de lucru cu numărul 65 (CWIHP WP #65, 12/2012, wilsoncenter.org). În mai 1968 ministrul sovietic al Apărării Marshal Grechko a declarat fără echivoc că alianţa sovietică nu ar putea supravieţui după plecarea României.  (Matthew J. Ouimet, The Rise and Fall of the Brezhnev Doctrine in Soviet Foreign Policy (2003)) De altfel, sursa mea pentru aceste afirmaţii este analistul senior la ora actuală pentru Rusia şi Eurasia din Biroul de Informaţii şi Cercetare al Departamentului american de Stat. URSS a suferit o pierdere geopolitică majoră din cauză că România a mediat relaţiile americano-chineze – care, la rândul ei, această mediere a schimbat echilibrul forţelor la nivel mondial. După cum preşedintele Nixon a declarat pentru Consiliul naţional de securitate în august 1969, "Am presupus întotdeauna că chinezii sunt mai duri şi mai agresivi, în timp ce sovieticii sunt mai rezonabili. (Dar) Ceauşescu spune că sovieticii sunt mai duri şi mai agresivi decât chinezii. Trebuie să ne uităm la China pe termen lung." (Departamentul American de Stat, 14/8/69, history.state.gov) Medierea României dintre Egipt şi Israel a jucat de asemenea un rol esenţial în pierderea Egiptului de către sovietici, despre care atât CIA, cât şi KGB au concluzionat că reprezenta, la acea oră, din punct de vedere strategic, cel mai important stat din Orientul Mijlociu. (un raport KGB citat în CIA, 12/1/86, foia.cia.gov). Moscova nu a fost în măsură să se refacă după niciuna dintre aceste pierderi pentru restul Războiului Rece. Cam atât despre "ţânţarul" românesc şi inconsecvenţa sa pentru politica europeană şi globală. În lumina celor de mai sus, s-ar părea să existe puţine baze probatorii pentru declaraţia domnului Tismăneanu care spune că România comunistă "nu a încercat niciodată să meargă dincolo de limitele permise de Kremlin". Cu toate acestea, haideţi să suspendăm neîncrederea şi să menţinem încă puţin această posibilitate. Cel mai plauzibil argument pentru o astfel de afirmaţie este faptul că România nu a părăsit alianţa Pactului de la Varşovia înainte de căderea comunismului. Dar acesta s-a întâmplat pentru că sovieticii nu i-au permis? României nu i s-a oferit niciodată o alternativă de alianţă militară. Şi cea din care făcea parte, oricât de inacceptabilă a fost pentru conducerea şi politica României, îi constrângea, de asemenea, şi pe partenerii săi, şi îi acorda într-un fel sau altul acces la o parte din consiliile interioare. O izolare de securitate completă, înconjurată de o alianţă care era în mod clar ostilă României, ar fi servit intereselor româneşti mai bine? Nu cred asta. Şi nu a crezut-o niciunul dintre liderii responsabili români. Dar totuşi, oamenii raţionali ar putea avea păreri diferite. În orice caz, aşa cum încerc să demonstrez în cartea “Cei din urmă vor fi cei dintâi: România şi sfârşitul Războiului Rece” şi în special în ultimele cinci capitole, rămânând în Pactul de la Varşovia şi exercitându-şi influenţa asupra politicii militare sovietice, România a reuşit să realizeze multe lucruri pentru care Europa şi SUA ar trebui să-i fie recunoscătoare. După 1963, ideea că cei de la Kremlin ar putea controla comportamentul şi deciziile României a fost discreditată atât în cercurile de securitate, cât şi în cele academice din SUA şi Europa. Ideea aceasta a reapărut sporadic, dar cu niciun efect decisiv asupra politicii americane în timpul anilor ’70. A devenit o propunere serioasă doar în momentul în care s-a petrecut izolarea internaţională a României, în timpul anilor ‘80. Cu alte cuvinte, afirmaţia că Kremlin-ul controla România a devenit credibilă doar fiindcă nimeni nu s-a mai deranjat să o cerceteze în mod serios, aşa cum o privire mai atentă asupra aceleiaşi ipoteze astăzi dezvăluie cu uşurinţă lipsa de substanţă a veşmintelor pe acel vechi împărat.   Mi se pare stupefiantă aroganţa celor care insistă că SUA s-a lăsat naiv manipulată de liderii comunişti de la Bucureşti în a percepe o independenţă inexistentă a statului român. Nu mă înţelegeţi greşit. Am propria mea lista despre ceea ce eu consider a fi alegeri politice serioase, greşite pe care SUA le face sau le-a făcut în trecutul recent sau mai îndepărtat. Dar acesta nu este subiectul dezbătut aici. Şi, sincer, mă simt mai confortabil în a critica opţiunile politice făcute de alte state decât de al meu (aşa ca aduceţi-mă în faţa Marii Adunări Naţionale).  Pot accepta cu uşurinţă ipoteza că o anumită administraţie prezidenţială din SUA a fost „păcălită" de către un sau un alt lider sau stat străin pe o anumită politică. Pot chiar accepta posibilitatea redusă că două administraţii de aceeaşi culoare politică ar fi putut cădea în aceeaşi capcană pe o anumită politică. Chiar dacă americanii se mândresc pe bună dreptate cu gradul şi valoarea excelenţei cu care directorii executivi s-au înconjurat în mod tradiţional, suntem, la urma urmei, tot oameni. Dar a menţine ideea că administraţiile prezidenţiale de la Kennedy la Reagan (inclusiv preşedintele Reagan în timpul primului său mandat) – ceea ce include trei administraţii democratice şi trei administraţii republicane – au fost toate "păcălite" de România comunistă ar eşua cerinţelor minime de credibilitate a romanelor citite acum de fiica mea în vârstă de nouă ani. Probabil Abraham Lincoln a formulat cel mai bine limita credibilităţii atunci când a spus: "îi poţi păcăli pe unii oameni tot timpul, şi îi poţi păcăli pe toţi oamenii doar uneori, dar nu-i poţi păcăli pe toţi oamenii tot timpul". Pur şi simplu nu se poate. Şi nu poţi mai ales atunci când entitatea care se presupune a fi păcălită posedă un cumul de capacităţi analitice şi de culegere de informaţii aparţinând Statelor Unite. Luaţi în considerare următoarele evaluări mult mai serioase. În martie 1968 Agenţia de Informaţii Americană (CIA) a concluzionat că "Acum este clar că - dincolo de cerinţele unei prudenţe simple - românii nu şi-au stabilit niciodată anumite limite, pentru ceea ce plănuiesc să facă, sovieticii sunt cei care trebuie să stabilească aceste limite sau măcar să încerce să o facă". Regimul de la Bucureşti, "consideră că URSS a fost de fapt, în numeroase moduri, obstacolul principal în atingerea obiectivelor naţionale ale României şi se comportă în consecinţă", acţionând "uneori în moduri care au subminat politicile sovietice în zone care erau doar foarte puţin legate, indirect, de problema suveranităţii". (Pare a fi cazul, de exemplu, în Orientul Mijlociu)". (CIA, 21/3/68, foia.cia.gov) Acest lucru nu a reprezentat opinia unor analişti juniori neexperimentaţi pe care am reuşit să-i scot dintr-un munte de documente care demonstrau contrariul. A fost o evaluare care poartă semnătura lui Abbot Smith, preşedintele Consiliului de estimări naţionale al CIA şi, care poate fi argumentat ca fiind cel mai experimentat şi influent analist din comunitatea de informaţii a SUA în perioada aceea. Predecesorul său, Sherman Kent, care este considerat pe bună dreptate naşul analizei moderne de către profesioniştii în informaţii ai SUA, consideră România un partener de facto după ce a creat o spărtură în cortina electronică, cea care anterior bloca transmisiunile din Occident spre URSS. Aceasta a fost o altă lovitură strategică livrată de Bucureşti care şi-a câştigat locul ca fiind unul dintre "principalele centre subversive" alături de Statele Unite ale Americii, Republica Federală Germană şi Israel, un loc pe care şi l-a păstrat în documentele KGB cel puţin până în noiembrie 1989. (CWIHP WP #65, wilsoncenter.org, 12/2012) Privind înapoi, după o viaţă în care a analizat Blocul Sovietic, un alt analist senior din CIA a notat că în anii 80 "riscul deosebit" al independenţei României "a redefinit cu succes rolul unui membru al Blocului, menţinând legăturile care sunt în mare parte formale şi limitând influenţa sovietică aproape în intregime la ceva negativ", în timp ce, "toate mişcările şi poziţiile sale au fost înghiţite de liderii sovietici după Stalin, ceea ce uneori [liderii sovietici] par mai puţin toleranţi decât pur şi simplu dejucaţi. Potrivit analistului de carieră, "toate statele est europene au beneficiat de insistenţa României (şi de recunoaşterea sa din partea URSS-ului) pentru dreptul membrilor de a avea poziţii şi opinii independente în consiliul Blocului Sovietic". (CIA, 12/1/82, foia.cia.gov) Indiferent de "mirosul" politic de care se bucură (sau suferă) CIA şi analiştii săi la ora actuală, prefer sa am încredere în evaluările lor testate în timp mai degrabă decât în cele ale domnului Tismăneanu, chiar dacă nu aş fi citit documentele interne ale Pactului de la Varşovia. Afirmaţille conform cărora opoziţia României şi sfidarea de care a dat dovadă în perioada Războiul Rece au fost lipsite de orice semnificaţie şi n-au avut niciun impact asupra confruntării geopolitice între Est şi Vest sunt pur şi simplu greşite. Ele au fost dovedite false prin analize de informaţii profesionale şi falsitatea lor s-a confirmat pe deplin în documentele celorlalţi membrii din Pactul de la Varşovia, care a ieşit la iveală după prabuşirea comunismului. Nicio contestare sau negare, indiferent de numărul lor, şi nicio prestidigitaţie nu va schimba această realitatea fundamentală.. Aceasta este o realitate reconfirmată aproape zilnic cu fiecare declasificare oficială şi informală (de tipul “Wikileaks”). La mijlocul secolului al XIX-lea, profesorul Bowen a fost impiedicat să le răspundă direct atacatorilor săi din consideraţii de prestigiu, atât profesionale, cât şi sociale (niciunul dintre atacatorii săi nu era expert academic sau specialist în domeniu sau profesor de universitate). Din fericire, eu nu sunt grevat de astfel de limitări. Dacă dl.Tismăneanu alege să iasă din spatele insinuărilor sale atente şi să mă confrunte direct pe baza argumentelor pe care le-am prezentat, va găsi în mine un partener deschis la discuţii publice.




vineri, 28 iunie 2013

Falsificatori, contestatari şi şarlatani-1



Articol de Larry Watts.  
Francis Bowen FOTO Arhiva Universităţii Harvard Între 1849 şi 1850 profesorul de la Harvard, Francis Bowen, a contestat paradigma deja acceptată că revoluţia maghiară condusă de Lajos Kossuth a fost înainte de toate o luptă pentru libertate şi pentru o republică democrată. DE ACELASI AUTOR Falsificatori, contestatari şi şarlatani. Partea a II-a Consecinţele Tratatului de la Trianon pentru români şi maghiari Misteriosul Domn Pacepa Din contră, a subliniat Bowen, Ungaria a luptat în special împotriva propriilor naţionalităţi non-ungare - slavii, germanii şi românii (valahii). Şi acea luptă a fost determinată de decretul pe drepturi egale dat de Imperiul Habsburgic în ceasul al unsprăzecelea, care ameninţa privilegiile absolute ale artistocraţiei ungare, ce până atunci se bucura de imunitate legală completă, nu plătea niciun fel de taxe şi, în ceea ce-i priveşte pe români, le nega orice reprezentare în Transilvania. Profesorul Bowen a descris mai departe, din surse de primă mână, campania de atrocităţi a generalului Bem, dusă pentru Budapesta, împotriva românilor, ca fiind una care „aproape depăşea imaginaţia”; precum şi extremismul generalului Damianich împotriva propriului popor, care le-a declarat co-etnicilor săi că: „Vin să vă extermin de la rădăcină; apoi o sa-mi trag un glonţ în cap pentru ca ultimul sârb să dispară de pe faţa pâmântului”. (F. Bowen, “The War of the Races in Hungary,” (Războiul raselor în Ungaria) North American Review (1850): 132; F. Bowen, “The Rebellion of the Slavonic, Wallachian and German Hungarians against the Magyars,” (Revolta slavilor, valahilor şi germanilor unguri împotriva maghiarilor) North American Review (1851): 226). În timp ce interpretarea lui Bowen era împărtăşită de o mare parte din europeni, se confrunta direct cu opinia populară a concetăţenilor săi. Influenţată de viziunea unei noi republici democrate în politica internaţională, de justificarea aparentă a modelului american încă neobişnuit, şi, nu în cele din urmă, de o propagandă ungara a cărei armă principală era elocvenţa extraordinară a lui Kossuth, chiar şi administraţia prezidenţială a SUA - şi senatul statului Massachusetts care făcea parte din conducerea universităţii Harvard - au făcut public sprijinul acordat lui Kossuth şi că revoluţia lui reprezenta un aspect de interes pentru politica americană.  Bowen a fost ulterior acuzat ca fiind un „falsificator” şi un „manipulator” al adevărului istoric. A fost criticat pentru că s-a bazat doar pe surse care i-au susţinut argumentaţia sa. S-au depus eforturi considerabile pentru a-l discredita drept un plagiator atât al cuvintelor, cât şi al ideilor. S-a insinuat că ar fi fost un paravan sau chiar un agent al Austriei. Şi a fost acuzat în mod public că ar fi susţinut absolutismul - fiind astfel un duşman al democraţiei americane - şi că ar fi fost un ”admirator al lui Haynau şi al lui Metternich” - la acea vreme „bestiile negre” ale opiniei publice internaţionale. „Nu cred”, a declarat un detractor, „că pot fi găsite altundeva în limba engleză, în acelaşi cadru, atât de multe greşeli, atât de multe falsităţi, atât de multă dezonoare literară”. Bowen a fost privit că fiind un oponent nu doar „al opiniei generale din ţara sa, dar şi a lumii civilizate”. (R. Carter, The Hungarian Controversy: An Exposure of the Falsifications and Perversions of the Slanderers of Hungary (1852); (Controversa ungară: o expunere a falsificării şi denaturării ale calomniatorilor Ungariei)  M. Putnam, The North American Review On Hungary (1851)). Criticii lui Bowen şi-au concentrat o mare parte din atacul lor asupra surselor profesorului, şi au descris-o pe una dintre cele mai importante, „care i-a oferit nu mai puţin de o duzină din citatele sale”, ca pe „o producţie fără valoare şi care nu merită să fie menţionată”. (Putnam (1851): 343). Lucrarea în discuţie - Ungaria: Constituirea şi Catastrofa sa (1850) - a fost ridiculizată ca fiind „prea josnică pentru a fi luată în serios”, iar autorul său era presupus a fi un „agent austriac” sau „un englez în serviciul austriac (sunt sute în armata austriacă)” sau un „avocat plătit al lui Metternich sau Haynau”. (Carter (1852): 25) De fapt, sursa a fost expertul constituţional englez Sir Travers Twiss, membru al Societăţii Regale, consilier al reginei, profesor de drept civil şi economie politică la Universitatea Oxford şi profesor de drept internaţional la Kings College London. Twiss era deseori chemat să ajute ambasadele britanice în cele mai spinoase probleme legale de diplomaţie internaţională. Fără a fi omul doborât de o provocare, Bowen a adunat zeci de surse germane, franceze, britanice şi ungare pe acest subiect doar ca să fie din nou acuzat de tot felul de infracţiuni şi contravenţii (inclusiv de o „aversiune puternică” faţă de limba maghiară şi de o „ură profundă pentru unguri”). În timpul acestor atacuri, traiul său, şi chiar viaţa, i-au fost ameninţate. În ultima astfel de incursiune deschisă împotriva libertăţii de exprimare academice la Harvard, în februarie 1951, senatul statului Massacussetts a profitat de poziţia pe care o deţinea în conducerea universităţii Harvard şi l-a îndepărtat pe Bowen de la conducerea Catedrei de Studii istorice „McLean” a Universităţii Harvard. Universitatea Harvard, condusă de un preşedinte care ocupase acelaşi scaun de la Catedra de Istorie chiar înainte de Bowen, a considerat acuzaţiile ca fiind nejustificate şi complet false. Senatul statului Massachusetts a fost scos din Consiliul de conducere de la Harvard - şi nu s-a întors niciodată - iar în 1853 Bowen a fost reangajat şi numit în unanimitate la conducerea Catedrei de „Religie naturală, Filosofie Morală şi Politică civilă”, o poziţie în care avea să rămână pentru următorii 36 de ani. Universitatea Harvard continuă să acorde şi astăzi un premiu anual Francis Bowen în Filosofie morală. Am o oarecare afinitate pentru Profesorul Bowen. În timp ce nu am pretenţia de a mă afla la nivelul erudiţiei sale (Bowen, la urma urmei, a absolvit primul de la Harvard în generaţia 1833), am publicat recent două volume – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni: Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României şi Cei din urmă vor fi cei dintâi: România şi sfârşitul Războiului Rece - cu privire la comportamentul României ca un actor de stat în alianţa sovietică, în cadrul mai larg al comunităţii socialiste, şi pe plan internaţional. În aceste cărţi, am contestat paradigma acceptată anterior cu dovezi noi care demonstrează că România nu a fost „calul troian” al Uniunii Sovietice în vest (sau oriunde altundeva), că politicile şi acţiunile române au constrâns în mod semnificativ comportamentul sovietic pe plan internaţional, în timpul Războiului Rece, şi că cei de la Kremlin „i-au permis” României independenţa doar în acelaşi mod în care Moscova „a permis” comportamentul independent al SUA - pentru că a fost obligată să facă astfel din cauza lipsei oricărei alternative viabile nu pentru că n-a dorit în mod disperat să schimbe comportmentul României şi nu pentru că n-a căutat în mod activ o altă soluţie.  Abordând această percepţie convenţională am fost pe deplin conştient de necesitatea de a oferi o gamă largă de cazuri specifici cu mii (aproximativ 5,000) de note de subsol pentru a demonstra că o schimbare de paradigmă în interpretare a fost justificată. În această privinţă sunt de acord cu Bowen că „întrebările factuale, oricând prejudecăţile comunităţii au fost incitate, pot fi rezolvate doar prin abundenţă de mărturii; şi prin urmare noi am chemat în instanţă o mulţime de martori...ale căror mărturie unită şi armonioasă nu poate lăsa nicio urmă de  îndoială într-o minte cu o capacitate normală, oricât de nedorit ar putea fi acel adevăr, sau oricât de încăpăţânate au fost prejudecăţile care au prevenit receptarea sa mai devreme”. (Bowen (1851): 236-237) Într-adevăr, modul în care prejudecăţile cognitive operează şi cum au funcţionat în ceea ce priveşte relaţiile americano-române şi ruso-române în mod special, este o temă principală a lucrării mele. În diferite atacuri pe care profesorul Bowen le-ar fi găsit familiare, am fost acuzat de falsificarea şi distorsionarea istoriei. Munca mea, spun unii, este unilaterală. (A. Pavelescu, 3/4/11, wordpress.com)  Numele meu, spun alţii, a fost folosit ca să camufleze opiniile şi lucrările altora. (C. Vasile, 17/12/11, contributors.ro). Iar alţii chiar susţin că sunt un paravan sau un agent al serviciului de informaţii român, un susţinător al stalinismului naţional, si un admirator şi un apologet al lui Nicolae Ceauşescu - „bestia neagră” a opiniei publice internaţionale pentru o mare parte din ultimul sfert de secol. (V. Tismaneanu, 11/05/13, 20/12/11, 30/5/11, contributors.ro) Cei cu şi mai multă imaginaţie mă acuză că aş poza în rolul unui spion american (după ani de zile în care am contestat public acuzaţiile presei că aş fi fost „antena CIA”) şi că aş fi solicitat şi aş fi obţinut azil politic în România de la o democraţie americană represivă în timpul regimului lui Ceauşescu - deşi probabil nu din motive economice. (A. Bădin, 18 & 19/10/12, badin.ro) Desigur, orice provocare la o paradigmă cunoscută şi convenţională este obligată să stârnească emoţii, controverse şi critici. Astfel de revelaţii contrare nu trebuie numai să fie dovedite, dar şi să fie demonstrate din nou şi din nou, în destule cazuri specifice ca noile contururi să apară în mod clar, înainte ca paradigmele şi interpretările să fie schimbate. Nu există niciun mister şi nicio conspiraţie aici. Schimbarea de paradigmă este acceptată doar cu mare reticienţă de cei care s-au obişnuit cu paradigma veche, şi în special, de cei care şi-au bazat propriile interpretări şi chiar carierele pe paradigma acum demodată. Ce va rămâne din munca lor dacă fundaţia lor de orientare se dovedeşte să fie puţin mai mult decât picioare de lut? Acestea fiind spuse, multe dintre afirmaţiile menţionate mai sus sunt în mod evident destinate să distragă atenţia de la cărţi. Rolul lor nu este de a discuta argumentele conţinute în paginile cărţilor, dar de a reorienta atenţia de la ele, şi de la orice ar putea fi într-un fel interpretat ca fiind vinovat în atitudinea sau în comportamentul autorului, fie descoperite sau inventate. Unii calomniatori au apelat indirect la instituţiile şi autorităţile americane să se alăture în campania lor, pretinzând o ameninţare la adresa intereselor americane în România, şi chiar la însăşi democraţia României, cauzate de practicile mele subversive. Abordarea mea, spun ei, este o încercarea de a submina politica americană şi de a discredita CIA. În perioada 1850-1852 profesorul Bowen a fost supus la o ofensivă similară care implica denaturarea surselor sale, atacuri false asupra metodologiei sale, şi acuzaţii de motivare perfidă şi agenţie clandestină. Un calomniator a recunoscut în mod oficial într-o diatribă de 66 de pagini că primele 50 de pagini au fost dedicate atacului asupra surselor lui Bowen şi modului în care le-a folosit (şi, chiar dacă nu a recunoscut în mod deschis, motivaţiile sale „dubioase” de a scrie pe acest subiect). (Carter (1852)). Ultima parte a acelei diatribe cuprindea simple refuzuri şi repetiţii ale afirmaţiei iniţiale - de la aceleaşi sau surse similare - care au determinat articolele lui Bowen în primul rând. Astfel, au declarat criticii, nu au existat niciodată „încă din cele mai vechi timpuri, niciun fel de distincţii politice în Ungaria, fondate pe diferenţa de naţionalităţi” şi Ungaria „nu a încercat niciodată să interzică limbile locuitorilor non-maghiari din Ungaria sau să le impună, prin violenţă, limba maghiară”. (Putnam (1851), p. 293; Carter (1852), p. 54) Dovezile oferite erau afirmaţiile oficialilor unguri sau aristocraţilor maghiari din Europa şi America care reflectau în mod constant doar ceea ce era mai liberal şi mai generos în gândirea politică maghiară de la acea vreme. Românii / valahii, insistă criticii, se bucurau de drepturi egale şi „orice înţelegere greşită cu privire la acest subiect, care ar fi putut exista între valahi, nu poate fi pusă decât pe seama ignoranţei lor extreme”. (Putnam (1851), p. 332) Eşecul evident de a înţelege marea diferenţă dintre politica declarată şi cea implementată, dintre inteţia exprimată şi comportamentul real, a fost incredibil de naiv. Criticii americani ai lui Bowen nu par să fi ştiut, de exemplu, că Budapesta a anulat aplicarea drepturilor egale în Transilvania de îndată ce a avut loc Decretul la Viena în 1848 (ceea ce a mobilizat marea adunare de la Blaj). Limitându-se la declaraţiile oficiale ale ungurilor, acei critici erau nevoiţi să se bazeze pe falsuri, simple negări, şi (auto-) decepţii în campania împotriva profesorului Bowen, a scrierilor sale, şi a varietăţii de surse şi de martori.




joi, 27 iunie 2013

MAI E VREO TARA ???



Pe data de 1 Iunie 1945 a fost ucis Mareşalul. Pe data de 2 iunie 1889 după unele surse, se născuse. Pe data de 20.05.2013 a murit istoricul Gheorghe Buzatu, unul din puţinii istorici care a avut curajul să mai scrie despre Mareşal şi să vadă în el ceea ce a fost adică un mare patriot.
Scris de : Marin Neacșu     2013-06-06Mai arătaţi mi o ţară! opinie Întâmplător sau nu, despre nici unul din ei presa nu a scris, televiziunile nu au prezentat nici măcar câteva cuvinte, de parcă nici nu ar fi existat. Dacă despre Antonescu este de înţeles teama presei vândute de a scrie, dar nu înţeleg ce au avut cu marele istoric Gheorghe Buzatu. De ce nu a pomenit nimeni despre el nici cât un rezultat al meciului România –Trinidad Tobago? Despre soarta lui Becali, săracul puşcăriaş care plăteşte cu bani grei televiziunile şi politicienii să îi susţină cauza, să introducă legea amnistierii colective şi să îl scoată din puşcărie deşi are de ispăşit două condamnări, discută toţi „democraţii” de două săptămâni de au făcut clăbuci ca dero şi nu dau semne de oboseală. Despre Antonescu sau Buzatu, nimic. Am uitat că Mareşalul Antonescu a salvat ţara şi că regele când i-a încredinţat conducerea ţării, a afirmat:“Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu am încredere decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un patriot.”
Au uitat toţi că EL a fost singurul care a acceptat să îşi asume preluarea puterii, într-o perioadă nu critică ci dezastruoasă pentru ţară, singurul care a avut curajul să se înhame la o muncă aproape fără şanse de izbândă, strivit între două forţe din est şi vest care doreau supunerea României, dar nu a luat puterea că a vrut el, ci rugat de rege, nu prin loviluţie, nici prin furt electoral.
Drept mulţumire, românii se fac că uită şi ziua naşterii şi ziua uciderii lui, pentru că aşa vor alţii. Mai mult, ARMATA, prin conducătorii ei, face un gest de trădare naţională, punând la dispoziţia celor care au ordonat uciderea memoriei Mareşalului, arhivele militare dintre anii 1938 -1964 pentru a studia ce? În Comunicatul de presă al MApN se spune că au făcut aceasta, pentru a extinde accesul reprezentanţilor Consiliului Memorial al Holocaustului din SUA la inventarele şi documentele referitoare la perioada 1938-1964, din depozitele de arhivă ale M.Ap.N.” Care Holocaust? Unde? Când? A decretat un trădător de ţară că în România a fost Holocaust şi acuma gata, am devenit toţi criminali şi vine cine vrea să ne studieze arhivele pentru că vrea să vadă unde sunt criminalii de război? Ce porcărie mai e şi asta? Şi dacă Holocaustul a avut loc conform celor care îl revendică în perioada războiului, ce treabă au ei cu arhiva până în 64? Pe cine abureşte domnul Duşa? Sau Holocaustul a ţinut până în 64? Pentru cei care încearcă să pună în spatele Mareşalului victime ale bolşevicilor şi cominterniştilor evrei, le dau spre citire, ca să nu mai caute în arhive, ordinul Mareşalului dat armatei pe timpul războiului: “Vreau ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.”Acest om, acest commandant, acest patriot, erou al neamului, este scos în afara legii de un guvern românesc, la cererea altor conducători de ţări care se vor conducătorii lumii şi declarat “vinovat de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.”
Aşa prevede la cererea duşmanilor de ţară, OG- 31 din 2002. Să nu îţi vină să vomiţi? Iar mai marii ţării, de atunci şi până acuma, oamenii de cultură, istoricii, ARMATA, presa, televiziunile, toţi tac şi acceptă această umilire a nemului, acestă crimă oribilă contra valorilor, eroilor nemului romnânesc. Toţi tac!
Antonescu, criminal de război? Culmea culmilor. Pentru ce? Pentru că şi-a slujit ţara?
Atunci hai să vedem cum îşi tratează “criminalii” celelalte ţări:
1.  SUA
  • Generalul Custer, cel care a masacrat şi făcut să dispară triburi şi neamuri întregi de indieni vechii locuitori ai americii de nord, a acţionat şi-a făcut cunoscut cunoscut principiul conform căruia “un Indian bun este un Indian mort!”. Asta l-a ghidat, asta a pus în practică. Şi este considerat erou al SUA, îi poartă numele 6 oraşe din 6 state americane, nu ştiu câte cimitire, o rezervaţie militară naţională şi Divizia 85 Infanterie. Antonescu nu a spus ca un evreu bun este un evreu mort, nici nu a ordonat decimarea evreilor, în cel mai rău caz le-a dat voie să plece din România, ca să nu fie prinşi de Gestapo şi totuşi este declarat criminal de război. Mai nou, dacă le-ai dat voie evreilor să îşi scape pielea, se cheamă Holocaust.
  • Hiroşima .80000 de japonezi civili omorâţi în primele ore ale dimineţii de 06.08.1945, de o bombă aruncată dintr-un avion americat, condus de Paul Tibbets, la ordinul preşedintelui SUA de la acea vreme, Harry Truman. Încă 190000 de oameni au murit apoi ca urmare a efectelor secundare ale bomei atomice. Enola Gay este avionul care a purtat bomba ucigaşă nume dat după mama lui Tibbets. Deci ambii, mamă şi fiu asasini, criminali în masă şi totuşi, imediat după încheierea misiunii, pilotul asasin este decorat de generalul Karl Spaatz cu “Distinguished Service Cross” şi va ajunge după această faptă general de brigadă în armata americană. A murit la 92 de ani, onorat de întreagă americă, nimeni niciodată nu a dat o HG şi nu l-a găsit “ vinovat de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.” Dimpotrivă, se spune că prin crima comisă a adus pace. A adus pace “MY ASS” cum ar spune chiar ei, americanii. De Truman ce să mai spun? A dat ordin să fie aruncate două bombe atomice peste Japonia. Şi, cui îi pasă? Saddam a fost omorât numai pentru că se bănuia că le are, dar nici asta nu mai contează.
1.  Anglia
Francis Drake, cel mai celebru pirat al vremurilor, traficant de carne vie, cum li se spune acum celor care comercializează fiinţe vii, sau sclavi cum li se spunea atunci prin secolul al XVI-lea, a fost folosit mai pe faţă, mai pe ascuns de regina Angliei Elisabeta I care pe de o parte îl ridica la rang de Sir, pe de alta spunea că nu are nici o legătură cu actele lui de piraterie la adresa vaselor spaniole care se întorceau cu aur şi sclavi din „lumea nouă”. A murit la 56 de ani de dizenterie, dar onorat şi adulat, este considerat un erou al Marii Britanii, deşi a fost un negustor de sclavi, pirat, asasin plătit. Nimeni nu l-a declarat în afara legii, nimeni nu a cerut să fie studiată arhiva pentru a se vedea pe cine a omorât, pe cine a luat în sclavie, câţi africani au avut de suferit de pe urma „călătoriilor” lui.
3. Spania
Francisco Pizarro, conquistador spaniol, cuceritorul, sau masacratorul a zeci de mii de incaşi, a decimat pur şi simplu populaţiile băştinaşe din America de Sud, pentru a le lua aurul, a distrus dovezi ale civilizaţiilor maiaşe şi incaşe din răzbunare şi pentru a spori averea sa personală şi a reginei Spaniei. Numai într-o bătălie, în timpul atacului din Cajamarca în 1532 sunt ucişi între 2 000 și 8 000 de amerindieni. Nu cere nimeni să vadă arhivele Spaniole, sau ale Ecuadorului, pentru a vedea măcar dacă au fost 2000 sau 8000 de morţi? Nu s-a înfiinţat nici un Consiliu Memorial al Holocaustului din America Latină pentru a afla numele asasinilor incaşilor pentru a culpabiliza Spania? Nu, dimpotrivă, familia lui Pizzaro s-a întors în Spania după ce acesta a fost ucis s-a stabilit la Trujillo unde a construit un palat pe care Becali l-ar pimui, iar numele lui Pizzaro este venerat şi respectat, are statui în Spania şi toată America de Sud, nimeni nu a scos tablourile care îl reprezintă din muzee, cum a fost scoase tablourile lui Ioan Antonescu până şi din Academia Militară unde fusese commandant.
4. Franţa
Napoleon Buonaparte , un ăla mic şi crăcănat, dacă e să ne luăm după statură, născut în 1769 la Ajjacio, corsican de origine, ofiţer al armatei franceze se face remarcat în câteva lupte, apoi în 1799, la 30 de ani a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul al Franţei. Deci un uzurpator de tron care –vezi Doamne- lupă pentru democraţie, şi cere moarte nobilimii şi regilor care reprezentau simbolul răului, dar în 1804 se proclamă împărat uitând că a luptat pentru „democraţie” şi îşi numeşte fraţii regi prin diferite ţări cucerite. Inutil să mai pomenim câte războaie a purtat dintr-o ambiţie personală. Câţi oameni au murit din cauza ambiţiei lui,întreaga lume cade pe spate şi acum când îi aude rostit numele. Epoca lui este slăvită pentru că a adus Franţa acolo unde nu ajunsese în toată istoria ei de până atunci, nimeni nu îi întinează memoria, nici austriecii, nici ruşii, nici englezii, nici polonezii, nimeni, deşi a provocat pierderi imense în vieţi omeneşti aproape tuturor ţărilor Europei. Nu îl declară nici un stat criminal de război? A fost legalizată invazia unui stat de către alt stat sau ce se întâmplă?
Exemplele ar putea continua la nesfârşit, cu zeci, sute, mii de cazuri din întreaga lume. Nici chiar Stalin, despre care toţi spun că a comis crime şi a ordonat suprimarea a sute de mii de oameni, nu a fost declarat criminal, Ruşii îl adoră, nimeni nu cere să se vadă arhivele ruse, nici nu ar îndrăzni, deşi motive sunt. Numai Hitler şi toţi cei care au avut contact sau au trăit în perioada lui şi i-au fost aliaţi sunt blamaţi. Şi nici ăia toţi. Horthy este considerat erou la Unguri, Mussolini nu a fost dezavuat de italieni, italienii îi pot păstra tablourile şi statuile, nu a cerut nimeni să fie date jos, în noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un sondaj de opinie TV. A fost înmormântat în secret, dar nu din ură, ci de teamă ca populaţia, simpatizanţii să nu facă pelerinaj la mormântul lui. În 1957-1958, la cererea văduvei sale, Benito Mussolini a fost deshumat și înmormântat lângă Predappio.
Pe lângă toate aceste personaje, Mareşalul Antonescu este sfânt. Oricum este un sfânt.
La noi nu se ştie şi nu se spune unde a fost înmormântat Mareşalul Antonescu, şi nici nu se va mai afla vreodată, arhivele Ministerului Apărării au fost date “spre studiu” celor care i- au asasinat memoria.
Mai arataţi- mi o ţară în lumea asta care îşi bate joc de eroii săi.
Mai arataţi-mi o ţară în care conducătorii ei să îşi bată joc de valorile, tradiţiile, istoria, dovezile arheologice ale nemaului aşa cum se întâmplă în România.
Mai arataţi-mi o ţară căreia guvernanţii să îi vândă pământul, sănătatea, apele, aprobând otrăvirea pământului cu cianuri şi metode de exploatare criminale.
Mai arataţi-mi o ţară în care să se aprobe un plan de intoxicare, cancerizare a populaţiei printr-un Codex Alimentarus criminal.
Mai arataţi-mi o ţară în care un ambasador al unei ţări străine să propună procurorii ţării, sau să facă legi ale statului în care este un simplu trimis cu sarcini diplomatice, nu de guvernare.
Mai arataţi-mi o ţară în care preşedintele să spună că nu interesele naţionale contează, ci interesele străine.
Mai arataţi-mi o ţară în care minoritatea conlocuitoare să facă legea şantajând puterea politică şi legislativă cu retragerea voturilor dacă nu li se dă autonomie.
Mai arătaţi-mi o ţară în care toate guvernele  să îşi bată joc de sistemul de sănătate şi de  învăţământ purtându-se aşa cum nici domnitorii fanarioţi nu s-au purtat deşi guvernau într-o ţară străină.
Mai arataţi-mi o ţară în care preşedintele şi candidatul la funcţia de prim ministru, pentru că asta era Ponta când a semnat actul de supunere, cu Băsescu, să facă un act de mână, “instituţional” prin care să îşi împartă puterea.
Mai aratai-mi o ţară în care populaţia să fie atât de indiferentă, atât de tembelizată atât de dezumanizată, atât de iraţională, atât de depersonalizată, atât de devalorizată, încât să plângă pe umerii unui cioban condamnat de trei ori, pentru fraudă, fals în declaraţii, sechestrare de persoane, dar să se facă că nu ştie când s-a născut şi a murit unul din cei mai mari patrioţi ai ei, sau că a murit unul din istoricii ei.
Arataţi-mi vă rog încă o ţară unde să se întâmple toate astea, înainte să îmi pleznească inima de ruşine că fac parte din cel mai îndobitocit popor!

miercuri, 26 iunie 2013

Kosovo va fi un precedent pentru Transilvania!


Istoricul Petre Turlea:
"Kosovo va fi un precedent pentru Transilvania!"

- De unde atâta grabă în povestea cu regionalizarea? De unde atâta siguranţă şi nicio umbră de îndoială?
- Treaba este forţată după câte ştiu eu pentru că există o înţelegere între guvernul Ponta şi UDMR. În orice condiţii s-ar face regionalizarea - ştiţi că se discută; 8-10-20 de regiuni – ea înseamnă începutul disoluţiei statului naţional-unitar român. Deci, după regionalizare sunt posibile o sumedenie de lucruri, se poate face mult mai uşor federalizarea. După federalizare se poate realiza foarte uşor o secesiune a unei regiuni, deci chestia cu autonomia rămâne undeva în urmă, pentru că ţelul UDMR va fi realizat altfel.
- Pe ce vă bazaţi când vorbiţi despre pactul Ponta-UDMR?
- E vorba despre nişte precedente destul de clare. Domnul Ponta şi USL au câştigat alegerile în toamna trecută fără drept de apel -70%. V-aduceţi aminte desigur că UDMR a fost solicitat la guvernare deşi n-avea absolut niciun sens. În plus, ştiţi foarte bine reacţia populaţiei româneşti. USL ca purtător de cuvânt al majorităţii populaţiei a luptat împotriva domnului Băsescu şi a tuturor aliaţilor săi. Cel mai fidel dintre aliaţi i-a fost UDMR-ul. Să ieşi exact în seara respectivă şi să-i chemi la guvernare, înseamnă că încalci ceea ce le-ai promis alegătorilor. Eu am impresia că în perspectivă PSD-ul şi domnul Ponta urmăresc izolarea PNL şi formarea unei alte majorităţi parlamentare. Singura soluţie pentru o altă majoritate parlamentară este UDMR.
Şi-apoi vedeţi în spatele grabei acesteia pentru regionalizare o mulţimede lucruri dubioase. Printre altele, am aflat săptămâna trecută la Târgu-Mureş că se urmăreşte scăderea pragului de la referendum de la 50 la 30% şi iată că s-a şi întâmplat. Regionalizarea va putea fi aprobată doar cu un sfert dintre voturile electoratului român contra a 75%. Asta înseamnă democraţie în ochii domnului prim-ministru. Şi evident – sunt sigur de asta – vor intra în joc şi manevrele oculte ale celor mai versaţi în acest domeniu din PSD care sunt domnii Hrebenciuc şi Cosmâncă. V-aduceţi aminte în 2003 când a mai fost o modificare de Constituţie? Atunci s-a inventat un lucru nemaiauzit în istoria electorală românească; votul în două zile. Reacţia populaţiei a fost una „nepotrivită” pentru ei şi chiar şi-a doua zi la ora 18 nu se atinsese pragul de prezenţă. În decurs de două ore Hrebenciuc şi cu SRI, evident, au făcut ca proiectul acela care avantaja evident în multe domenii UDMR-ul să treacă. La fel se va-ntâmpla şi-acum, dar lucrul cel mai grav este scăderea pragului la 30%. Apoi, după ce-a avut loc această conferinţă de la Târgu-Mureş privind regionalizarea, exact a doua zi, domnul Ponta s-a dus slugarnic la Congresul UDMR zâmbind în stânga şi-n dreapta. Eu sunt convins că există deja o înţelegere.
Acum vreo zece zile, reprezentanţii UDMR au ieşit şi-au spus cu fermitate şi cu încruntarea de rigoare că ei sunt împotriva oricărei forme de regionalizare, însă în spatele acestui comportament stă o înţelegere, pentru că dacă ar fi spus că sunt pro-regionalizare, suspiciunea românilor, mai ales a celor din Transilvania i-ar fi făcut pe aceştia să voteze împotriva regionalizării. Aşa, prin faptul că UDMR este împotrivă, poate că unii dintre electorii români vor vota propunerile acestea bezmetice ale guvernului.
- Avem situaţii comparabile în istorie?
- Întotdeauna când s-a lucrat la reîmpărţirea administrativă peste capul judeţelor- acestea fiind forma de organizare clasică a românilor, de tip roman – minoritatea maghiară a avut de câştigat. În 1938 în timpul dictaturii carliste s-au format 10 ţinuturi. Ca să-i mulţumească, în contextul acesta al formării ţinuturilor, regele şi ministrul de interne de atunci ,Armand Călinescu, au acceptat un lucru nemaiîntâlnit până atunci în relaţiile dintre stat şi minorităţi; ideea drepturilor colective pentru minoritatea maghiară. Era un pas, toate ziarele maghiare din Transilvania exultau. Conducerea României de atunci credea că astfel ungurii vor deveni susţinători cinstiţi ai statului român. Ş-a dovedit că în scurt timp, la Dictatul de la Viena, toţi s-au pronunţat împotriva statului român şi n-au cerut doar partea de nord ci şi restul Transilvaniei. Aţi văzut apoi şi comportamentul extraordinar de brutal împotriva românilor în timpul ocupaţiei, dar şi împotriva evreilor. Deci ei nu sunt mulţumiţi niciodată, orice le-ai da. În 1952, în alt regim de dictatură, s-au format din nou regiunile. Una dintre ele era Regiunea Autonomă Maghiară. Ordinul de formare a regiunii a venit de la Moscova şi conducerea românească l-a acceptat. Eh, s-a crezut că acceptând formarea regiunii, ungurii vor fi mulţumiţi şi va fi o mare veselie în ţară.
Dar eu am găsit la arhiva Camerei Deputaţilor două dosare masive din 1952 cu procesele verbale din timpul adunărilor din vara aceea în toate localităţile majoritar maghiare din Transilvania. Gheorghiu Dej a pus să se facă aceste întruniri pentru a testa fidelitatea ungurilor, el sperând că o să culeagă doar laude. Într-adevăr, din procesele verbale rezultă că erau mulţumiţi pentru moment, dar iată ce cereau în continuare la unison; - o republică secuiască, apoi un guvern separat maghiar, o armată maghiară, un coridor de unire cu Ungaria, monedă proprie, drapel propriu, justiţie şi administraţie doar în limba maghiară.
Aşa-i şi-acu’ după 1989. Văzând că nu pot printr-o lovitură de tip Târgu-Mureş să rupă Transilvania, au trecut la politica paşilor mărunţi, iar guvernele de la Bucureşti în prostia lor au spus; „las’ să le dăm asta că vor fi mulţumiţi”. Dar niciodată n-au fost mulţumiţi. Ţelul lor final este ruperea Transilvaniei. În realitate nu sunt supăraţi de statutul lor în România, deşi spun asta, ei sunt supăraţi pentru faptul că se află în România şi singura soluţie pentru a le fi bine este disoluţia statului. Şi revenim la regionalizare; se face regionalizarea şi ce se spune? Miniştrii ăştia mari susţin cu tărie că regiunile nu vor avea niciodată dreptul la relaţii diplomatice proprii şi nici armată. Dar, după ce se vor înfiinţa regiunile, va fi fiecare condusă de câte-un baron din ăsta regional. Fie prin mituire, fie prin şantaj aşa cum se practică la români aceştia vor fi aduşi să ceară şi dreptul de a avea relaţii diplomatice cu alte state pe motiv că relansează economia...motive se găsesc uşor, frazeologii la fel. Atunci vom avea mai multe state-n stat şi o federalizare din care se pot rupe bucăţi.
Să vă spun ceva ce părea că nu se ştia: Ministerul de Externe ştie cu siguranţă, dar cel care conduce azi Ministerul de Externe este o nulitate. O ţară slabă ca a nostră din punct de vedere militar şi economic trebuie să se menţină dacă are un Minister de Externe valabil. Singurul diplomat veritabil este domnul Bogdan Aurescu, dar pentru că el n-are apartenenţă politică, n-a ajuns şi nici nu va ajunge vreodată ministru. În anumite sfere superioare de la Bruxelles, sub influenţa deosebit de puternică a lobby-ului maghiar se merge pe ideea de a se sugera – şi o sugestie de la Bruxelles e obligaţie – României să se încadreze şi ea în mersul actual internaţional, adică recunoaşterea statului Kosovo, dar recunoaşterea statului Kosovo care s-a format prin secesiunea dintr-un stat naţional unitar va fi folosită ulterior ca precedent istoric. Şi iată cum ajungem înapoi în România. În 1999 când a fost războiul din Kosovo, un frate al domnului Tokes care trăieşte în Târgu-Mureş a spus clar într-o conferinţă publică; „ Cazul Kosovo va fi un precedent pentru Transilvania!”. În faţa acestor presiuni, cu siguranţă vom recunoaşte până la urmă provincia Kosovo ca stat, se va realiza un precedent, iar pe fundalul regionalizării şi disoluţiei puterii statului român se va face şi secesiunea. Ideea statului naţional unitar după regionalizare poate să rămână ea în Constituţie , dar nu va fi decât o formulă fără acoperire în practică.
Iată că foarte multe lucruri se leagă şi revin la ceea ce-am spus la Conferinţa de la Târgu-Mureş. Le cer tuturor românilor să voteze împotriva regionalizării şi acestui proiect de Constituţie care face posibilă regionalizarea.
- În cazul unui asemenea vot nu i se va da apă la moară preşedintelui care va creşte precum Făt-Frumos în sondaje?
Eu nu cred...Domnul Băsescu este ieşit din istorie, sau va intra în istorie ca un personalitate cu totul negativă a secolului 21 indiferent de ceea ce va face de-aici încolo şi trebuie să ne aducem aminte că el a pregătit foarte multe lucruri care au contribuit la situaţia de fapt din România. Cum de-a fost ales domnul Tokes europarlamentar dacă nu cu serviciile secrete ale domnului preşedinte? În judeţul Vaslui sunt 40 de unguri şi l-au votat pe Tokes 8000 de oameni. Şi-aşa a ajuns el mare demnitar al Parlamentului European cu un cuvânt greu de spus acolo, datorită acestui domn Băsescu care ar face orice ca să poată sta la butoane în continuare şi după cum vedeţi îi iese, pentru că actualul prim-ministru este un om slab şi de o laşitate extraordinară. Se ţine cu dinţii de scaun şi ar face şi el orice pentru a se menţine acolo, inclusiv toate aceste convenţii secrete cu domnul Băsescu.
Vor exista cu siguranţă voci care vă vor taxa drept un naţionalist prăfuit şi că regionalizarea e foarte bună din punct de vedere economic...
Cum e foarte bună economic domnule? În relaţia noastră cu Uniunea Europeană cine a avut de câştigat până acum?  Sau a avut România ceva de câştigat până acum? Şi banii aceştia despre care se spune că vin de la UE...România dă ea nişte bani şi primeşte mai puţin decât dă. S-au pus atât de multe condiţii pentru banii pe care-ar trebui să- primim încât să nu poată fi îndeplinite. Noi finanţăm, în ultimă instanţă, Uniunea Europeană. Şi pentru a intra în această Uniune vestită am dat tot; finanţele, bogăţiile subsolului, totul, totul, totul...Şi-acum suntem trataţi exact ca o colonie. Vă amintiţi în 2012 cum au venit pe rând – era pelerinaj!- diverşi fruntaşi europeni şi un bezmetic de american, care-au bătut cu pumnul în masă că şapte milioane şi jumătate de români nu au dreptul să voteze împotriva domnului Băsescu şi că acesta trebuie să rămână? Şi guvernanţii de la noi, alianţa aceasta care a pregătit extrem de prost referendumul a lăsat capul în jos frumos şi astăzi am ajuns la statutul de colonie americană. S-a protestat vehement împotriva unor măsuri luate de PDL privind aurul, gazele de şist şi altele. Şi actualul guvern care atunci protesta dă tot ! Dar acum le dă el nu le dau alţii.
Eu fiind istoric contemporan fac comparaţie şi constat că se aseamănă situaţia extraordinar de mult cu relaţiile româno-sovietice de după 1945 când exista subordonare deplină prin SOVROM-uri, o jefuire sistematică a bogăţiilor ţării, la fel cum se întâmplă şi astăzi dar de către occidentalii care vin cu statutul de democraţi. În domeniul militar erau chiar trupe sovietice aici,  şi-acum sunt trupe americane aici, care culmea, când fac chiar crime pe teritoriul nostru n-avem voie să-i judecăm. Păi nu suntem colonie? Dar e o deosebire mare; după 1945 eram subordonaţi unui stat dictatorial comunist, bolşevic, acum suntem subordonaţi unor state care se pretind democratice, dar democraţia funcţionează doar pentru ele şi nu pentru statele acestea mici subordonate complet. Ba îşi mai şi bat joc de noi vânzându-ne la preţ de top tot soiul de produse scoase din uz, vezi avioane –sicrie zburătoare şi fregate de la fier vechi. În plus suntem trataţi de la o înălţime astrală de către baronii ăştia occidentali iar răspunsul românesc este de-a dreptul în genunchi. Nu am deloc o simpatie deosebită pentru politica cu totul urâtă faţă de România a multora dintre dintre conducătorii maghiari, dar e de admirat faptul că majoritatea liderilor de la Budapesta îşi ţin coloana dreaptă în faţa Occidentului şi Occidentul văzând acest lucru tratează Ungaria cu respect, pe când noi suntem trataţi cu dispreţ suveran şi mai suntem şi jefuiţi

marți, 25 iunie 2013

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată


11 ani de la cea mai frumoasă tragedie din cultura română. Moartea poetului Ştefan Augustin Doinaş şi sinuciderea balerinei Irinel Liciu
Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş. Paris. 1976. FOTO:Pierre Oster

Dragoste, comunism, puşcării politice, delaţiuni, poezie, viaţă dublă, dragoste, moarte, sinucidere. Poetul Ştefan Augustin Doinaş şi balerina Irinel Liciu au trăit toate acestea vreme de o jumătate de secol. Când el a murit, la 25 mai 2002, ea a mers acasă şi s-a sinucis. Avea 74 de ani şi ar mai fi trăit, probabil, câţiva ani. Dar n-a mai găsit niciun motiv să o facă. La ce bun?

Doinaş a murit la 80 de ani şi o lună. A murit la Spitalul Fundeni, din Bucureşti, într-o seară de vineri spre sâmbătă. 25 mai 2002 . A făcut infarct la finalul unei operaţii. Avea cancer şi l-ar mai fi dus pe picioare dacă inima nu i-ar fi cedat. Soţia sa, Irinel Liciu, a fost chemată la spital de medicul Irinel Popescu, cel care-l operase pe poet. A ajuns la Fundeni şi l-a văzut pe Doinaş mort. S-a întors acasă, s-a îmbrăcat frumos, şi-a corectat cu fard imperfecţiunile bătrâneţii, de parcă urma să iasă la cină pe Victoriei. S-a aşezat la biroul lui Doinaş, în bibliotecă, a scris câteva cuvinte pe o foaie de hârtie. Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a aşezat pe pat şi a murit. A găsit-o în zori menajera.
Duminică dimineaţă i-am telefonat lui Irinel. Mi-a răspuns o voce nelalocul ei. Era menajera familiei Doinaş. Ca un persoanj din Elias Canetti mi-a comunicat sec că tocmai o găsise pe Irinel sfârşită în bibliotecă.
Emil Hurezeanu
 
"Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide"
biletul de adio al fostei balerine Irinel Liciu
O prea mare iubire te scoate din puşcărie
Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu s-au cunoscut la mijlocul anilor '50, în Bucureştiul prăfuit de tancurile Armatei Roşii. El era încă un poet minor, fiu de ţărani din Arad. Ea era vedeta Bucureştiului, balerină la Operă, cu studii de balet făcute la Moscova şi Leningrad, curtată de Bodnăraş şi Maurer, prietenă cu Tanţi şi Lica Gheorghiu, fiicele lui Gheorghe Gheorghiu Dej. El stătea în gazdă la un balerin, aşa a întâlnit-o. Pe urmă a privit-o îndelung pe scena Operei şi a făcut o obsesie pentru ea. Se întâmplă rar, dar uneori se întâmplă: obsesia a devenit reciprocă. Femeia fatală a Bucureştiului, Irinel Liciu, la braţul unui poet care trăia din leafa de ziarist la o revistă culturală.
Şi n-a fost numai atât. La începutul anului 1957, Doinaş era condamnat la puşcărie politică. Motivul: a omis să denunţe un coleg de la revista "Teatru", care vorbea despre extinderea revoluţiei maghiare şi în România. A fost eliberat în februarie 1958 şi pe la colţuri se vorbea că eliberarea sa, după numai un an, nu e străină de Irinel Liciu. Balerina s-ar fi folosit de prietenia cu fiicele lui Gheorghiu Dej pentru a-l smulge pe Doinaş din temniţă. Poate că a fost şi asta, poate că a fost şi angajamentul de colaborare cu Securitatea pe care poetul l-a semnat în închisoare. L-a semnat, l-a denunţat pe Ion Caraion, Ion Caraion l-a denunţat pe Marin Preda, piesele de domino s-au tot prăbuşit unele peste altele.
"Domnul Irinel"
Dar viaţa lui Doinaş a continuat într-un apartament în Piaţa Unirii, în centrul Bucureştiului, bucurându-se de toate avantajele unui reeducat căsătorit cu o femeie frumoasă şi celebră. Povestea Doinaş într-un interviu, la TVR: "Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga ". Irinel Liciu era în culmea gloriei. Primise în 1958 titlul de Artistă Emerită de la Gheorghe Gheorgiu Dej.


Irinel Liciu, una dintre cele mai mari balerine ale României, şi Ştefan Augustin Doinaş, un poet propus pentru premiul Nobel
Irinel Liciu avea un profil filipinez, o exotică şi neverosimilă feminitate, un fel de-a fi curajos, drept şi stenic, o voiciune de neocolit în preajma goethianului dunărean care era Doinaş.
Emil Hurezeanu


Irinel Liciu - Gabriel Popescu era însă un cuplu mai celebru decât Irinel Liciu - Ştefan Augustin Doinaş. Gabriel Popescu - colegul ei de scenă, balerinul de aur al României comuniste. Ce tristeţe pentru Partid, şi ce fericire pentru Doinaş: Gabriel Popescu era homosexual. În 1965 a fost închis pentru orientarea sa sexuală, iar mai apoi a cerut azil politic în Occident. Fără Gabriel, Irinel Liciu a apărut tot mai puţin pe scenă. La sfârşitul anilor '60 a părăsit Opera din Bucureşti şi nu s-a mai întors.
Nu văd nicio incompatibilitate între poezie şi balet. Dimpotrivă. Irinel a dansat din plăcerea de a dansa. Atunci când vârsta a împiedicat-o să mai apară pe scenă niciun fel de preocupare în legătură cu baletul nu a fost continuată ca o activitate profesională. Nici lecţii de balet, nici conducere de instituţii. Cu plăcerea de a dansa s-a încheiat la ea arta de a dansa.
Ştefan Augustin Doinaş

  
Ca într-un dublu balansoar pentru copii, gloria ei apunea pe măsură ce Ştefan Augustin Doinaş îşi lua avânt spre marea literatură. Trecuseră anii purgatoriului comunist şi interdicţia de a publica. Vin în serie: primul volum de poezie publicat, prima traducere, primul premiu al Uniunii Scriitorilor, apoi premii internaţionale, medalia Goethe pentru monumentala traducere a operei "Faust", călătorii în străinătate, mari avantaje oferite de comunişti în schimbul unor mărunte compromisuri. De pildă,  poeziile de propagandă semnate Ştefan Augustin Doinaş. "Le-am scris gândind că ce fac acum pot să repar mâine", spunea poetul într-un interviu acordat Eugeniei Vodă.

Doinaş călătoreşte în Franţa şi Germania, îi întâlneşte pe Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, stă cu Cioran în mansardă şi face filosofie cu el. Merge la New York, doarme în apartamentul de protocol al lui Ceauşescu: "Am ajuns acolo graţie ministrului de Externe din acea vreme, George Macovescu, care a dispus aceasta subalternilor săi de la New York. Bineînţeles, eu şi soţia mea ne-am bucurat de televizorul în culori, care, odată deschis, ne permitea să discutăm fără teama de microfoane", mărturisea el în 1990, în dialog cu Petru Cârdu.
"Oamenii vor crede că suntem duşmani"
"Mare poet, dar îi cam plac servitoarele". Aşa se şoptea în lumea literară despre Doinaş. Se îndrăgostea de femei de condiţie modestă, iar episoadele sale de infidelitate au devenit de notorietate. Irinel Liciu află şi trăieşte cu această criminală realitate: Doinaş înşală! Are chiar un episod în care îl părăseşte şi Doinaş are, astfel, şansa să scrie una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română: "Astăzi ne despărţim".
Eu sunt de părerea poetului Fernando Pessoa, care spunea că poetul este un simulator. El simulează atât de bine iubirea şi durerea, încât ajunge să sufere din cauza durerii fictive pe care o încearcă şi ajunge să creadă că într-adevăr iubeşte. Poetul este un mare actor al sentimentelor.
Ştefan Augustin Doinaş în dialog televizat cu Eugenia Vodă
Dar Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş rămân împreună. O iubire mare iartă trădările. Revoluţia din 1989 îi prinde galopând spre vârsta a treia. Ea respirând în ritmul vitalităţii lui. Doinaş devine membru al Academiei Române. Alexandru Paleologu şi alte personalităţi din lumea universitară românească îl propun, în 1992, pe lista pentru Nobelul literar. Intră în politică şi între 1993 şi 1996 e senator al României din partea Partidului Alianţa Civică. Îşi dă seama la timp şi admite la final: "calitatea mea de senator e nesatisfăcătoare". Primeşte premii literare şi distincţii, conduce o revistă, "Secolul 20". scrie tablete săptămânale în "Cotidianul". Rămâne poet până la finalul vieţii.
Ultima poezie a lui Doinaş
ACUM
Acum, că mi-a fost dată la o parte
albeaţa de pe ochi, aceea care
mă făcea să nu mai văd adevărul,
pot să aştept în deplină linişte.

Clipele şi-au recucerit nisipul
uitat in clepsidră, iar sicofanţii
au devenit de prisos. în suflet mi
s-au limpezit strigăte de uimire.

De multă vreme trebuia să aibă
loc apocalipsa. Dar uguitul
cătorva guguştiuci a-ntârziat-o.

Acum tronurile aşteaptă pustii.
Un fulger brusc imi oferă-n zigzag o
scăriţă pe care încep să cobor.


Joi, 16 mai 2002, orele 18.30
"Mistreţul cu colţi de argint" m-a dat gata. M-a dat gata şi gata sunt şi acum.Un poet, dacă nu e genial, e impostor.
Alexandru Paleologu

"Nu peste mult are să bată vânt"
Doinaş îşi dă seama că trec secolele şi trece timpul vieţii lui. Schimbă numele revistei pe care o conduce, din "Secolul 20" în "Secolul 21". Urmează  accidente vasculare, medicamente, cancer, mers în baston. Îşi dă seama că moare. Într-un discurs public, într-un ianuarie, de ziua lui Eminescu, spune: "E acest vers eminescian care, pentru mine, continuă să fie un miracol al limbii române şi al poeziei, în general, pentru că el se compune din trei verbe, plus un adverb de timp, adică din patru abstracţiuni: ".
Îl văzusem pe Doinaş relativ recent, ultima oară - la spitalul Elias, unde mergeam amândoi la controale de-astea, ambulatorii. L-am întâlnit acolo într-o zi. Nu mai ştiu ce banc a spus el - care-i plăcuse şi pe care-l aflase de curând, mai fără perdea. Era un banc porcos şi tâmpit. Am râs de ne-am prăpădit la spital, pe culoarele alea, mergând amândoi cu bastoane. A fost ultima oară când ne-am întâlnit.
Alexandru Paleologu

Pentru filmul "Amour", regizorul Michael Haneke a primit marele premiul la Cannes, anul trecut. E filmul ultimelor zile pentru doi bătrâni. Răzbate obsesia nedreptăţii că doi oameni trăiesc o viaţă împreună dar trebuie să moară separat. Unul se îmbolnăveşte mai repede, celălalt trebuie să rămână în aceeaşi casă cu toate amintirile.
Când şi-a dat seama că Doinaş va muri, Irinel Liciu şi-a dat seama că şi ea va muri, căci spunea adesea că nu i-ar putea supravieţui. Şi nu i-a supravieţuit. Era sâmbătă seara. Ea şi-a corectat cu fard imperfecţiunile bătrâneţii, de parcă urma să iasă la cină pe Victoriei. S-a aşezat la biroul lui Doinaş, în bibliotecă, a scris câteva cuvinte pe o foaie de hârtie. Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a aşezat pe pat şi a murit. A găsit-o în zori menajera.
Au fost decoraţi post-mortem. El cu Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Mare Cruce. Ea cu Ordinul Naţional Serviciul Credincioşilor. El a fost făcut general de brigadă, ea locotenent. Regimentul 30 Gardă şi Protocol i-a purtat pe ultimul drum. S-a cântat cu fanfara, s-au tras salve. Pentru ea, Partiarhia Română a dat dezlegare să fie înmormântată creştineşte, chiar dacă a comis suicidul. Sunt înmormântaţi în cimitirul Bellu, pe Aleea Academicienilor. Gabriel Popescu, balerinul homosexual cu care dansa Irinel Popescu la Operă în anii 50-60, s-a întors din exil şi le-a făcut un mic monument. Acum e mort şi el şi a fost înmormântat alături.
Gestul lui Irinel Liciu mi se pare cutremurător de frumos. Toată lumea ştie că sinuciderea e un foarte mare păcat. Rişti să nu te mai întâlneşti dincolo cu cel iubit. Eu cred însă că Dumnezeu e mai deştept ca noi.
Alexandru Paleologu
                                        
                                                                                 FOTO: Emil Şimăndan
Synchronicity
Gabriel Liiceanu  i-a cunoscut pe Augustin Doinaş şi Irinel Liciu. A scris în jurnalul său, "Uşa interzisă", câteva rânduri despre cum mor oamenii şi despre mersul triumfal, tot înainte, al lumii prin ceaţa amintirilor şi-a fumului de mici.

25 mai 2002
Doinaş era, pentru un poet, nespus de insensibil la tema morţii, iar perspectiva propriului său sfârşit părea că nu-l impresionează deloc. Mi-l imaginez pătrunzând în sala de operaţie a doctorului Popescu cu gândurile în altă parte. Ce se va întâmpla însă cu Irinel, care optase pentru comportamentul unei plante de seră (nu mai ieşea deloc) şi care respira în ritmul ieşirilor şi revenirilor acasă ale lui Doinaş?

26 mai 2002Aflu că Irinel s-a sinucis astă-noapte. Îmi vine în minte, brusc, o seară la ei în care Irinel, râzând, ne spune celor de faţă: "Am hotărât cu Doinaş că, dacă unul din noi moare, celălalt se sinucide. Numai că Doinaş, fiind bărbat, adică laş, nu o să fie în stare s-o facă." Şi a râs din nou, cu poftă. Şi, iată, acum a făcut-o: ca pe o variantă extremă a lui "tenir la promesse". A plecat de la spital de îndată ce, infarctul survenit, Doinaş a murit. Apoi şi-a pregătit harakiri-ul (în variantă europeană, cu luminal). A murit pesemne către ora 11 seara, timp în care noi mâncam mici în craşma "La Cocoşatu". Synchronicity.

Astăzi ne despărţim (Ştefan Augustin Doinaş)

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...

„Lebăda“ şi „mistreţul“, dragoste dincolo de moarte
Autor:  Doinel Tronaru

„LACUL LEBEDELOR“
La Opera Naţională Bucureşti, de la ora 18.30, va avea loc un spectacol omagial dedicat fostei prim-balerine a Operei, Irinel Liciu, care anul acesta ar fi împlinit 80 de ani. Acum cinci ani, pe 25 şi 26 mai, o dublă moarte şoca lumea, datorită unei sfâşietoare poveşti de dragoste. 

Renumitul poet şi filosof Ştefan Augustin Doinaş s-a stins din viaţă pe 25 mai 2002, răpus de un infarct, la o lună după ce împlinise vârsta de 80 de ani. A doua zi după tragedie, partenera sa de-o viaţă, fosta balerină Irinel Liciu, a fost găsită moartă în apartamentul lor din bulevardulI.C. Brătianu, după ce se sinucisese luând teribilul Luminal.

Pe biletul de adio al sinucigaş ei scria: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide“. Poate şi influenţată de această mărturie tulburătoare, Biserica Ortodoxă Română a hotărât să treacă peste dogme şi i-a înmormântat creştineşte pe amândoi. Poetul e renumit prin poezia sa „Mistreţul cu colţi de argint“.

S-au cunoscut prin ’50


Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu s-au cunoscut în întunecaţii ani ’50, mai exact în 1955, la Bucureşti. Întâmplarea a făcut ca provincialul Ştefan Popa (numele adevărat al viitorului mare poet), proaspăt sosit în Capitală, să stea în gazdă tocmai la vărul lui Irinel Liciu. Fata, maimică cu şase ani decât el, era deja o celebritate, pentru că, în calitate de prim-balerină a Operei Bucureştene, fusese deja laureată a Premiului de Stat. Ştefan s-a îndrăgostit de Irinel la prima vedere.

Şi-a ars toate fotografiile


Norii negri ai represiunii comuniste nu ocolesc însă nici dragostea lor. În 1957, Doinaş este condamnat la un an de închisoare pentru „omisiune de denunţ“. Irinel Liciu şi-a folosit toată influenţa dată de poziţia ei artistică pentru a-l scoate pe iubitul ei cât mai repede din închisoare. A mers chiar până la o intervenţie la temutul „mahăr“ bolşevic Leonte Răutu. Pe 5 februarie 1958, Ştefan Popa este eliberat şi pe 8 aprilie acelaşi an se căsătoreşte cu Irinel Liciu. Vor fi împreună timp de 44 de ani şi vor pleca tot împreună chiar şi în moarte.

În 1969, Irinel Liciu a părăsit brusc scena Operei pentru totdeauna. Se spune că şi-a ars toate fotografiile, cronicile, documentele, atunci când a decis să se retragă de pe scenă. Irinel Liciu a trăit peste 30 de ani în umbra soţului ei, ducând împreună o viaţă foarte discretă, şi aales să-l urmeze şi în moarte.

INFLUENŢĂ

Virgil Nemoianu, prieten apropiat al cuplului,
 îşi aminteşte că Doinaş, copil de la ţară, a fost cizelat de soţia sa

Căsătoria între Irinel Liciu şi Doinaş a durat, cum se ştie, aproape 44 de ani. Ea nu a fost lipsită de furtuni maritale, mai ales în primii 10 ani. Era vorba aici de legătura între două personalităţi extrem de bine conturate, definite şi destul de net diferite; oameni care se iubeau, dar care erau totuşi altfel! În consecinţă, a luat naştere oîntreagă dialectică complexă. Irinel a renunţat curând (şi fără urmă de regret sau resentiment!) la strălucita ei carieră artistică şi la gloriile vieţii publice. Cerea însă implicit un echivalent: o modificare oarecum asemănătoare a partenerului conjugal. Modificare pe care a obţinut-o, dar nu fără greutăţi şi dispute. O căsătorie creştină în integritatea şi seninătatea ei, o simbioză totală, s-a instalat abia în a doua jumătate a acestei uniuni, care atunci a devenit chiar simbiotică, după ce fusese numai pasionată (de ambele părţi, de fapt) în prima jumătate. (…)

Doinaş era un om de un debordant erotism, de o puternică sexualitate, pe care el uneori o lega de creativitatea sa poetică: subconştient, alteori chiar articula verbal această convingere.

Am devenit curând un intim al familiei Doinaş, mergeam adesea seară de seară, uneori ca să lucrăm, căci citeam împreună, traduceam, am publicat, mai târziu am scris o carte (singura monografie de până acum parcă - nici mie nu-mi vine să cred!), l-am introdus în enciclopedii importante din Apus.

Doinaş era copil de la ţară (fie el chiar de „chiabur“), iar încă pe la 30 şi ceva de ani era un om, da, destul de necioplit. Nu din punct de vedere intelectual: cunoştea multă literatură (universală, ca şi română), cunoştea istoria filosofiei în chipserios, că doar avusese studii excelente, cu oameni de valoare, cu colegi de valoare.

Dar abia când s-a căsătorit a început să se modeleze personalitatea lui, cea nouă, şi anume în chip decisiv sub influenţa soţiei sale, aşa cum spuneam. Zone întregi existenţiale: artele, muzica, gustul în sine, comportamentul social, manierele, moda, toate acestea au fost insinuate sau chiar impuse de Irinel Liciu. Apoi el a devenit mult mai deschis politic şi existenţial decât fusese în trecut.

Doinaş a fost, sigur, un liberal încă din tinereţe, dar ideologic era cam indiferentist, da, acesta e cuvântul. Irinel, care era mult mai „progresistă“, l-a făcut să accepte cu normalitate perfectă grupuri care în România de atunci nu erau prea tare „prizate“: inclusiv homosexuali, evrei şi alţii.Sigur, el era potenţial deschis spre astfel de acceptări, deci nu a fost vorba aici de o luptă între ei. 
(fragment dintr-un interviu realizat de criticul Daniel Cristea-Enache)

vineri, 21 iunie 2013

Gaston Marin, "dirijorul" electrificarii ROMANIEI


Lavinia Betea : +A murit Gaston Marin, “dirijorul” electrificării României. Cu Gheorghe Gaston Marin am convorbit, în 2006, în locuinţa sa din Bucureşti. Prin bunăvoinţa fostei sale nurori, doamna Irina Cajal, mi-a împărtăşit câteva dintre amintirile sale. O biografie lămuritoare pentru credinţele primei generaţii de lideri comunişti, presărată cu momente semnificative pentru istoria celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Redau în cele ce urmează convorbirea integrală, publicată parţial, în urmă cu patru ani, în ziarul Jurnalul Naţional. / STUDENT LA PARIS / ● Aveţi, domnule Gaston Marin, o biografie impresionantă, deosebită de ceea ce se credea a fi copilăria şi tinereţea unui revoluţionar. N-aţi trăit în sărăcie, n-aţi făcut “şcoala fabricii”, cum zicea Lenin. Pe vremea când tinerii de familie înstărită din România mergeau la Paris să facă Dreptul, dvs. aţi ales o pregătire tehnică… Cum aţi ajuns la calea aceasta? / ● Eu am terminat liceul românesc din Petroşani şi am dat examenul de bacalaureat la Deva. În capitala judeţului ­ cum era obiceiul şi sistemul atunci. Imediat după bacalaureat am făcut serviciul militar şi după aceea am plecat în Franţa. Am fost la Paris, m-am înscris la Sorbona, la matematică-fizică. Am crezut că voi face licenţă şi după aceea să trec la un institut de învăţământ superior ingineresc, o ecole superieure francaise. Însă mijloacele financiare nu mi-au permis să termin complet ceea ce mi-am propus la început. Adică să fiu şi eu un licenţiat în diferitele ramuri ale fizicii şi ale matematicii. Aşa că a trebuit să găsesc o soluţie pentru a deveni inginer mai repede. / ● Cercetarea v-ar fi atras mai mult decât ingineria…/ ● Erau premisele unei intrări în cercetare şi în inginerie. Marile şcoli franceze de ingineri şi de tehnicieni pretindeau să ai o licenţă de la Sorbona, ori de la altă reputată universitate franceză pentru a intra acolo. Erau câteva şcoli cunoscute în Franţa ­ Grenoble, Toulouse şi Nancy ­ care aveau institute de inginerie. Am dat un telefon la Grenoble să văd dacă mă primesc. Dacă vii imediat şi o să faci faţă la interogaţiile care sunt prevăzute, poţi să vii acum – mi-au răspuns. / ● Când se petrecea asta? / ● În 1937 şi 1938. / ● Până atunci făcuserăţi în vreun fel politică? / ● Nu, nu am făcut politică./ ● Nici nu aveaţi intuiţia unei vocaţii? / ● Sincer, nu./ ● Altul din familia dvs. făcuse politică? / ● Nu. Eu am intrat în politică în 1942. Eram de-acuma în Rezistenţa franceză. În 1942, legăturile mele, în sus, din Grenoble au spus: Domnule, din acest an te considerăm comunist. Eşti comunist. Nu am spus nimic, decât “Vă mulţumesc pentru încredere…”./ ● Avuseserăţi vreo relaţie cu vreuna dintre filialele europene ale Partidului Comunist înainte?/ ● Nu./ ÎN REZISTENŢA FRANCEZĂ / ● Ce ştiaţi despre comunism? / ● De citit, citisem mult. Participasem la diferite mitinguri la Paris, vorbisem cu Thorez, cu Duclos. În dosarul meu se află şi certificatul despre ce am făcut în Franţa semnat de Jacques Duclos, cel care în timpul războiului conducea Partidului Comunist Francez, deoarece Thorez era la Moscova. Deci în ’42 mi s-a spus că datorită activităţii din Rezistenţă sunt membru al PCF. Am venit acasă cu certificatul respectiv, care sper că se găseşte acum în dosarul meu, pentru că l-am predat lui Gheorghiu-Dej. / ● Dacă nu cumva va fi dispărut din dosarul respectiv, ca multe altele după 1989. Sau chiar dosarul acela să nu mai fie. Aţi ajuns la Grenoble…/ ● Am ajuns la Grenoble în februarie ’38. Mi-a reuşit examenul, adică interogaţiile respective de la începutul anului, şi m-au acceptat în anul I. / ● Student la politehnică…/ ● Eram student al Universităţii din Grenoble. Politehnica făcea parte din Universitatea din Grenoble. / ● Iar ocupaţia nazistă v-a determinat să intraţi în Rezistenţă… / ● Evident. În ’40 mi s-a dat diploma de inginer. Şi după aceea imediat m-am prezentat la autorităţile de recrutare ale armatei franceze, unde am declarat că vreau să intru ca voluntar în armată. Franţa căzuse, Franţa fusese jumătate ocupată de nemţi, toată coasta Atlanticului şi partea de nord cu Parisul… Ni s-a spus de la armată: Duceţi-vă repede în sud, îmbarcaţi-vă cu resturile armatei franceze, veţi continua lupta în Africa de Nord. Am plecat spre sud, dar jandarmii ne-au întors înapoi. / ● Eraţi în zona de sub jurisdicţia guvernului de la Vichy. / ● Da. Ne-am întors şi au început zile grele, foarte grele. M-am dus la decanul facultăţii şi am cerut: daţi-mi ceva să lucrez… Într-o fermă sărăcăcioasă, al cărei stăpân era bolnav, m-au angajat cu o leafă de un pachet de ţigări Gauloise blonde pe lângă mâncarea din vreo două legume./ ● Era război… Am citit că, între timp, familia dvs. care locuia la Cluj a fost deportată la Auschwitz. Nu s-a mai întors nimeni acasă… / ● Tatăl meu a fost imediat gazat când a ajuns la Auschwitz, sora mea s-a îmbolnăvit de scarlatină şi a fost împuşcată de nemţi, mama, de asemenea, a fost împuşcată. / ● Erau evrei din Transilvania deportaţi sub regimul horthist… / ● Ungurii au făcut toată treaba. Ei au strâns evreii din Cluj. Unii au putut ieşi cu plată, cu şperţuri. Cei care nu avuseseră asemenea posibilităţi au fost strânşi de doi adjuncţi ai ministrului de Interne de la Budapesta care veniseră special pentru aceasta la Cluj. I-au băgat pe toţi într-o fabrică de cărămidă, la început, şi după aceea au fost duşi pe rând în lagărele naziste. / ● Când aţi aflat? / ● Eu eram în contact mereu, prin scrisori, cu părinţii. Până în ultimul moment, care s-a întâmplat în ’44, la sfârşitul războiului. Atunci nu ne-am mai putut scrie. Nu am mai avut cui scrie… Am avut o casă frumoasă la Cluj, mama şi tata o cumpăraseră. Sora mea tocmai terminase bacalaureatul, avea 20 de ani…/ ● La finele războiului, eraţi un erou al Rezistenţei franceze. Aveaţi o carieră asigurată acolo, o soţie franţuzoaică şi un copil de 3 luni. Legat în felul acesta de Franţa, aţi decis totuşi, în 1945, să reveniţi în România… / ● Ilegal am venit. / ● De ce aşa, în necunoscut, când acolo vi se deschisese viitorul? / ● Eram asistent al Politehnicii, începusem să fac şi lucrări ştiinţifice. Lucram şi la o teză de doctorat. Aveam legături cu intelectuali foarte bune. La prima posibilitate, cu toate că ştiam că părinţii fuseseră deportaţi, am vrut să vin acasă. De ce? Pentru că eram legat de ţara asta. / ● Greu de înţeles acum acea dorinţă… / ● Eu am fost totdeauna român, am rămas român şi de aceea, cu prima ocazie, am venit acasă. În Rezistenţă eram şi români, şi iugoslavi. M-am dus la noul ambasador de la Paris al Iugoslaviei, generalul Ilici. Iugoslavii mi-au dat acte false ­ mie, nevestei mele şi băiatului. Am venit cu un avion francez care a făcut escală la Viena, după care a ajuns la Belgrad şi de aici cu trenul. / ● Soţia dvs., franţuzoaică, nu a protestat la ideea aventurii? / ● Vameşul francez de la Bourget, unde-am luat avionul, a întrebat: “Unde mergeţi, doamnă?”. “En Roumanie.” “Mais vous etes folle?” “Non, je ne suis pas folle de tout, je suis amoureuse.” / ● Nebună sau îndrăgostită, în ochii lui va fi fost egal… În România cui v-aţi adresat? Aveaţi nişte cunoscuţi în poziţii înalte pe al căror sprijin să contaţi? / ● La Cluj m-am adresat întâi unui inginer ungur de cale ferată care era prieten cu părinţii mei. Primise ceva lucruri ale părinţilor spre păstrare. / ● Vi le-a returnat? / ● Da. Niciodată n-am să-l uit. Un om foarte bun. Cum sunt oamenii!… Şi am venit acasă, în casa părintească, cu un copil de 3 luni care trebuia hrănit, care trebuia îmbăiat. Acolo am găsit un unchi care se mutase repede după deportarea părinţilor ca să moştenească. Aşa sunt oamenii. Au fost însă şi oameni foarte buni care au ajutat-o pe soţia mea să se descurce cu copilul. Iar eu am plecat la Bucureşti. / SARCINI DE PARTID / ● Puţini români în acea vreme aveau astfel de specializări. Speraţi că la Bucureşti va fi mare nevoie de oameni cu pregătirea aceasta, de excepţie ori contaţi pe cariera politică? / ● Am venit la Bucureşti, la Comitetul Central. Eram inginer electrician şi voiam să-mi fac meseria. Şi m-au trimis la Miron Constantinescu, care era secretarul pe probleme organizatorice. Am fost la acesta şi el ştia de acum cine sunt. Dar voia să-mi arate că era cineva şi cunoştea ceva. “Aţi citit Anti-Duhring?”, m-a întrebat. “Am citit asta, dar în tinereţe. În Rezistenţa franceză nu am avut timp să mă ocup de Anti-Duhring sau de orice literatură marxistă. Eu am venit să îmi fac meseria.” “Nu de meserie avem noi vreme acum, când suntem cu treburi foarte grele. Văd că ştii româneşte şi ungureşte. Avem probleme foarte grele la Oradea. Te trimitem acolo.” Secretar era Leontin Sălăjan Silaghi, foarte bun băiat. Am participat la conferinţa naţională din 1945, am ascultat raportul lui Gheorghiu-Dej. / ● Ce să faceţi dvs. la Oradea? Pentru ce eraţi trimis? Cu ce funcţie? / ● În aparatul Comitetului Judeţean de partid. / ● Nu aveaţi o funcţie precisă? / ● Nu. / ● Urma să fiţi folosit după împrejurări. / ● Da. Munceam la sediul Comitetului Judeţean Bihor, eram în comitetul acela şi munceam. Erau certuri, bătăi între membrii de partid, între membrii de partid şi populaţie… / ● Găsim în arhive informaţii despre acestea, în Ardeal foarte puţini români erau atunci comunişti… / ● La Oradea erau mai ales maghiari. Români nu prea erau. Puţini erau. Însă secretarul comitetului era român. Silaghi, numit ulterior Sălăjan, era român. / ● Sunteţi unul dintre puţinii martori de astăzi de la conferinţa naţională a partidului din octombrie 1945, când Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general şi Ceauşescu ajunge în CC. Ce vă amintiţi de atunci? / ● Doncea şi cu mine eram printre invitaţi. Nu aveam nici un mandat. Nu eram delegaţi. Eram invitaţi, pentru că noi eram cineva. Constantin Doncea fusese conducător al grevelor de la Griviţa. Şi eu. M-au invitat să particip în tribună. / ● Câţi eraţi, în total, acolo? / ● Erau delegaţi din fiecare judeţ. Erau 72 de judeţe pe vremea aia, iar ei, câte doi-patru din fiecare judeţ. / ● Deci vreo 200-300 de oameni. Cum s-a citit raportul? / ● Gheorghiu-Dej a prezentat raportul. A venit cu un raport direct, nu s-a citit. / ● Povestea alcătuirii acelui raport este cunoscută acum. O găsim în arhive, povestită de Gheorghiu-Dej, care se plânge că fusese obligat de Ana Pauker să-l facă, deşi pleca în concediu. Când s-au făcut alegerile în CC, puţini au fost de faţă. Eraţi şi dvs.? / ● Da. Pe mine şi pe Doncea nu ne-au dat afară. Pe Doncea acolo l-am şi cunoscut. / ● Aţi rămas mai puţin de 50 de oameni. Aşa-i? / ● Da. / OBIECŢII CONTRA LUI CEAUŞESCU / ● Aţi fost de faţă când s-a făcut propunerea alegerii lui Ceauşescu în CC? Cine a făcut-o? / ● Da. El era pe listă. Era secretar la tineret. / ● Lista cu conducătorii se făcuse înainte, acasă la Ana Pauker, după cum povesteşte Gheorghiu-Dej în 1961. În privinţa lui Ceauşescu s-a încins, se spune, o discuţie contradictorie… / ● Unii aveau obiecţiuni la propunerea de a fi ales Ceauşescu. Mai mulţi dintre cei care erau propuşi ca membri în CC. Nu se spunea precis de ce sunt contra. Ulterior am aflat că el cam dijmuia pachetele pe care le primeau deţinuţii în puşcărie. Susţinea că e tânăr şi trebuie să mănânce. L-au apărat Ana Pauker şi Moghioroş. şi a fost ales. / ● Asemenea învinuiri îi puteau aduce aceia care fuseseră cu el în lagărul de la Târgu Jiu sau în închisoare de la Caransebeş. Adică Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol. / ● Ei n-au ridicat obiecţiuni pentru alegerea lui. / ● Cum îl apăra Ana Pauker? / ● Că e o chestie de tinereţe, că e copil încă… Că nu trebuia să facem o mare afacere din greşelile pe care Ceauşescu le-a avut în tinereţe în lagăre. / ● Împotriva cui s-au mai ridicat obiecţii? / ● Acum, când am 88 de ani, zic că aveau dreptate aceia care au spus “Acesta nu un om curat, nu e un om de bază”… Acesta era în fond./ GHEORGHIU-DEJ LA ÎNCEPUTURI / ● Gheorghiu-Dej ce impresie v-a făcut atunci? / ● Impresie am avut întotdeauna foarte bună despre Dej. Era un patriot desăvârşit. Am lucrat cu el 20 de ani./ ● Spuneţi că Dej v-a făcut o impresie bună? Dvs., care veneaţi de la Sorbona, după un stagiu de cadru universitar la Grenoble?!… Lui Dej i se va reproşa continuu că are doar patru clase!…. / ● Nu avea şcoală. Calificarea lui era de lucrător electrician. Asta era. Dar eu vorbesc acum despre el ca om. Avea calităţi deosebite. / ● Ce înţelegeţi prin aceasta? / ● Şi faţă de mine, şi faţă de treburile care îi reveneau lui ca ministru al Transporturilor la început. / ● Din această pregătire a lui de lucrător electrician, Gheorghiu-Dej nu avea complexe faţă de dvs., inginerul electrician specializat în străinătate? / ● Nu, nu. Eu l-am ajutat în toate. Ulterior am venit la Bucureşti. Tocmai voiam să îmi aduc nevasta şi băiatul la Cluj de la Oradea şi vine un telefon să mă prezint imediat la Bucureşti. Asta era contribuţia lui Vasilichi. Mă cunoştea de la Paris. / ● Fusese şi el în Rezistenţa franceză. / ● Da. Vorbisem cu el de mai multe ori la Paris. El venise înaintea mea acasă. Şi a fost imediat un om mare în PCR. El m-a recomandat pe mine lui Dej, care avea nevoie de un secretar, de un inginer. Iar Vasilichi, mare comandant şi el, avea încredere în mine şi aşa am ajuns la Bucureşti. “Vino la mine, să muncim împreună cum vrei tu” – mi-a spus Dej. Mi-a dat absolut mână liberă. Imediat m-am dus şi la Groza, care era prim-ministru, foarte bucuros că a găsit un hunedorean ca mine, că era din Deva. / ● Groza se manifesta cu simpatie faţă de oamenii din zona Transilvaniei. Dej îl mai avea aproape şi pe inginerul Simion Zaigher. Pe el însă îl ştia din lagăr. / ● Da, era un băiat bun. Foarte inteligent. / ● Se spune că el îl învăţase pe Dej limbi străine, gramatică în închisoare. Avea şi Zaigher o istorie interesantă. Familia întreagă ucisă în anii războiului la Odessa. Am văzut nişte lucruri foarte interesante. O scrisoare de-a lui Dej adresată unei femei din Transilvania după ce fusese arestat. Scrisoarea pe care o scrie la puţină vreme după grevele după 1933 este cu greşeli de ortografie şi o exprimare care denotă scurtimea studiilor dovedite de certificatul său de şcoală primară. Am văzut însă altă scrisoare, adresată de Gheorghiu-Dej nepoatelor sale pe când era în Uniunea Sovietică. Scrisă de mână, cu conţinut propagandistic, dar într-o formă potrivită altui nivel de cultură. / ● Dej a citit literatură franceză multă. În româneşte. / ● Aţi fost foarte apropiat de el. Se spunea că atunci când pleca la Moscova vă ruga să staţi cu fetele lui acasă. Să-i ţineţi locul de părinte… / ● Să stau cu ele până când se întoarce. Nu era sigur că se mai întoarce. Era stalinism, ştiţi… El era chemat la Moscova, dar în ziarul Scînteia nu scria că era plecat. Veneau acasă, noaptea în general. Un reprezentant al ambasadei sovietice din Bucureşti… / ● Consilierul Şutov, reprezentantul NKVD-ului în România? / ● Totul era NKVD. Şutov era mare. Era şeful NKVD în România. Era consilier la ambasadă. / ● Aceasta era funcţia lui de acoperire. / ● Cel care venea la Dej era mai mic în grad. Cei de acum care scriu sunt oameni răi, care nu numai că nu ştiu nimic, dar sunt oameni rău-voitori, urâţi, ei nu iubesc poporul român. Ăştia care sunt astăzi marii guvernanţi aici. Am muncit ani şi ani de zile ca să construim combinatul siderurgic de la Galaţi. Era o perlă a industriei româneşti. Am umblat toată lumea ca să găsim cele mai bune şi mai frumoase soluţii inginereşti pentru ca să facem Galaţiul şi am reuşit un combinat formidabil. L-au făcut praf. L-au dat pe gratis la nişte indieni. Nu le e ruşine? Asta era munca poporului român, nu a lui Gheorghiu-Dej şi nici a lui Gaston Marin. Un efort enorm am făcut… Combinate, uzine… Şi au făcut praf toţi ăştia, au privatizat. Românii sunt incapabili să conducă aceste uzine?! Mă întreb. Cum a devenit România o ţară care importă? Se poate aşa ceva?! Să negăm posibilitatea de a face în România o economie prosperă, deşi are toate condiţiile? Cum a devenit România o ţară care importă totul, până şi merele? Cum am ajuns până la a-i nega şi posibilitatea de a produce mere?… Dvs. de ce nu scrieţi asta? Vă e ruşine cumva?!… / ● Acest mod de a gândi şi pune întrebări se pare că “nu e corect” azi… Să ne întoarcem la trecut. Eraţi la curent cu aceste comunicări sovietice către Dej? / ● Da, sigur. I se comunica: “Avionul vă aşteaptă, tovarăşe!”. Avion rusesc. / ● I se comunica pentru ce e chemat la Moscova? / ● Nu. Acesta era secretul lui Stalin. / ● I se spunea că Stalin vrea să-i vorbească? / ● Nu, nu. / ● Vă spunea Dej explicit că se teme de imprevizibilul Stalin? / ● Nu, dar eu înţelegeam ce se întâmplă când mă chema să stau cu fetele lui. Uneori am stat şi cu nevastă-mea acolo, în locuinţa lui de la Domenii. Dej, treptat, după părerea mea, a câştigat o oarecare încredere din partea lui Stalin. / ● Prin ce? / ● Pentru că Stalin voia să aibă în România un şef român, nu o jidoavcă. Stalin avea foarte grave tare vechi, din Gruzia. Eu am fost şi acolo, m-am dus în casa în care a locuit Stalin, după moartea lui. Am avut relaţii bune şi multe cu ruşii. Întotdeauna. Dar Stalin avea şi nişte calităţi anume pentru a conduce Uniunea Sovietică. Cu toate greşelile sale enorme şi hidoase. Avea o judecată deosebită şi voia ca să fie o Românie. Că altfel putea să ne facă praf pur şi simplu. A avut discuţiile cu Churchill când acela a venit ca samsarul. Churchill a fost un mare samsar al istoriei. Marele britanic pentru care interesul lui era totul. Noi am căzut pe zona sovietică cu acordul lui Churchill şi săracul Roosvelt, care era pe moarte. Noi am fost aruncaţi de Churchill şi Roosvelt, la Yalta, unde s-a hotărât cum se împarte lumea. / ● Se spun multe lucruri astăzi despre viaţa privată a conducătorilor comunişti ai României, deşi puţini ştiu, cu adevărat, ceva. Dej fusese abandonat în închisoare de nevastă, care s-a măritat cu un jandarm. El de ce nu s-a recăsătorit? Nu v-a spus? / ● Nu. Nu s-a recăsătorit. N-am vorbit despre asta. A avut prietene, sigur. / ● Le cunoşteaţi, le ştiaţi? / ● Nu. Nu m-am băgat în chestiile astea din principii care ţin de educaţia mea proprie. / ● Se spune că actriţa Elvira Godeanu e una dintre ele. / ● Exact. Era o femeie foarte frumoasă. În chestia asta particulară nu mă bag şi nu m-am băgat niciodată. / DE FAŢĂ LA DECIZIA CANALULUI / ● Aţi fost de faţă, de asemenea, la un moment foarte discutat între istorici. Aţi fost de faţă la întâlnirea dintre Gheorghiu-Dej şi Stalin, când s-a decis construcţia Canalului Dunăre ­ Marea Neagră. Spuneţi-mi de ce credeţi că Stalin a vrut ca România să aibă acel canal? / ● Ce vă voi spune sunt presupuneri. Noi când am ajuns acolo ­ la Biroul Politic de la Moscova , de faţă era şi expertul sovietic care fusese aici să vadă dacă este posibil să facă canalul. Acela a dat un punct de vedere pozitiv ­ că e bun, că se poate face. Apoi a plecat din faţa Biroului Politic. Iar Stalin a întrebat din fruntea mesei unde se găseau Molotov, Beria ­ eu am căzut cu Beria faţă în faţă… / ● Ştiţi că Beria făcuse studii de arhitectură la Bucureşti înaintea celui de-al doilea război? / ● Nu. Se uitau la mine, Beria avea un pince-nez… Iar Stalin zice alor lui din Biroul Politic: “Sunteţi de acord să ajutăm România să construiască canalul?”. Toţi au răspuns da. / ● Toţi aţi fost de acord cu Stalin. Vă întrebase “democratic”… / ● Pe mine nu m-a întrebat nimeni. Nu contam. S-a dat dispoziţie ministrului sovietic de Energie Electrică să ne dea toate utilajele care sunt necesare pentru construcţia canalului. A doua dimineaţă am fost la Jmerin, ministrul Energiei, care însă nu avea de unde să ne dea. După masă, Stalin i-a spus lui Dej: “Trebuie să forţezi dacă nu vrea! Să-l storci”. Stalin nu se juca. Am revenit a doua zi şi ne-a dat tot. / ● Ce presupuneri faceţi azi dvs.? La ce-i folosea lui Stalin Canalul din România? / Nu aşa se pune problema: la ce trebuie?… Ceea ce vă spun e părerea mea personală, că nimeni nu ne-a explicat vreodată ceva. Pe Dunăre, între cotul Dunării spre Deltă e o zonă de graniţă cu Uniunea Sovietică. Dunărea este graniţă cu Uniunea Sovietică. Acolo umblau vapoare străine. Nu i-a convenit asta lui Stalin şi a vrut ca vase străine să nu mai navigheze pe graniţa sovietică. Asta e părerea mea. De aceea ne-a băgat pe gât Canalul. / ● Nu din cauza deţinuţilor politici cărora li s-ar fi găsit astfel o “întrebuinţare” şi un mijloc de exterminare?… / ● Erau şi ei mână de lucru. / ● Gheorghiu-Dej cum s-a exprimat între apropiaţi despre Canal? S-a plâns? / ● Nu. Nu s-a plâns. Noi ne dusesem la Stalin pentru că ne bătea la cap Dimitrov ca să facem un pod peste Dunăre, “Podul Prieteniei Giurgiu – Ruse”, şi Stalin când a auzit: “Ce pod? Pod vă trebuie vouă? Vouă un canal vă trebuie!”. / ● Până la urmă, aţi făcut şi podul şi canalul! / ● Pe amândouă. Podul s-a făcut şi cu contribuţia bulgărească. Egal. Construcţia metalică a fost făcută de cehi. Eu zic că e bine că am făcut podul acela, pentru că nu aveam legătură cu Bulgaria. Imediat ce a murit Stalin, Dej a sistat lucrările Canalului. Ne-a spus lui Chivu Stoica şi mie să oprim Canalul. Imediat. / FĂRĂ ŞI ÎMPOTRIVA BURGHEZIEI / ● Alt moment important în care dvs. aţi fost implicat – naţionalizarea din 1948. Care s-a făcut tot din ordin sovietic. / ● În orice caz, era consimţământul sovietic, obligatoriu în toate hotărârile esenţiale ale guvernului român. / ● Iar hotărârile copiau facerile din Uniunea Sovietică. / ● Naţionalizarea trebuia făcută. Un stat socialist cu industrie particulară nu se poate. Era obligatoriu să naţionalizăm economia, industria în primul rând. / ● Nu v-a fost milă de cei cărora le luaţi proprietăţile? / ● Nu! Deloc. Eu nu mint şi nu vorbesc ca un fariseu. Au strâns bani şi au făcut afaceri capitaliştii români care erau deţinătorii de întreprinderi. De ce să îmi fie milă?… Eu eram foarte bucuros că poporul a devenit stăpânul acestor întreprinderi. / ● Nu v-a fost milă nici de cei cărora li se naţionalizau casele? / ● Asta e altă chestie. Casele importante au fost naţionalizate, nu oricare casă. / ● Au devenit sedii de instituţii sau locuinţele conducătorilor… / ● Dar nu proprietatea lor. Aveam şi eu o casă frumoasă. Am plătit la stat, nu era o proprietate. / ● Aţi condus ministerele de vârf ale economiei naţionale în etapa industrializării României. Ce consideraţi că s-a făcut bine în anii aceia? / ● România a devenit o ţară puternică, prosperă care n-avea nici o datorie faţă de nimeni. Am făcut o serie de uzine pe baza unei concepţii proprii de dezvoltare a economiei. / ● Vă gândeaţi atunci când conduceaţi planificarea economiei României că ea va înregistra un val de creştere destul de scurt, că o ţară nu poate fi ţinută în frâu mulţi ani de zile prin acest sistem dirijat? / ● O planificare este necesară în orice economie, chiar capitalistă. Şi în Franţa e o planificare. De ce a sucombat comunismul în România, asta e altă chestie. A sucombat din motive internaţionale. În orice caz, România s-a dezvoltat şi a fost admirată de toată lumea, pentru că în 20 de ani ­ din 1945 şi până la moartea lui Dej ­ economia s-a dezvoltat foarte armonios peste tot. Statisticile mondiale arătau atunci că România era a doua în lume, după Japonia, după indicele ratei de creştere economice. Să citiţi părerile unor mari potentaţi ai industriei capitalismului dezvoltat despre România. “Aşa cum aţi făcut voi planificarea, este un exemplu de urmat” – ziceau ei. Într-adevăr, în 20 de ani, cât timp a condus Dej, am făcut din România o ţară extraordinar de dezvoltată. Nu aveam nivelul de trai încă foarte bun, e adevărat, dar… / ● Din industrializarea României ce vi s-a părut mai greu, mai important? / ● Siderurgia a fost una, electrificarea, chimia ­ Dej a acordat o importanţă acestui minister, unde Florescu era ministru ­, industria uşoară, alimentară… Am cumpărat foarte multe părţi de uzine din Franţa, din Anglia, din Germania, de peste tot. Şi din Statele Unite. Pentru că noi am dus o politică nu de satelit al Moscovei… / ● După moartea lui Stalin… / ● Desigur. După război erau tratate între cei trei aliaţi şi noi aveam o ţară mică, mai mult nu ne puteam zbate în acel context. Am apărat însă întotdeauna interesele României. Cele mai bune dovezi sunt deschiderea noastră spre Occident ­ eu am fost de multe ori în Franţa şi Anglia. Aveam afaceri foarte bune cu Vestul, inclusiv cu Germania. / ● Ce cauze atribuiţi căderii economice din anii ’80? / ● A venit Ceauşescu, nu se pricepea la prea multe. Dar nici el nu a făcut greşeli atât de mari încât să cadă România la nivelul acesta de acum. După 1990, oamenii nu erau pregătiţi pentru aşa ceva. S-a reuşit demolarea potenţialului economic existent al României. “Trebuie să distrugem comunismul!” – s-a spus. Revoluţia franceză din 1789 n-a dărâmat nici un atelier făcut în timpul feudalismului. A dărâmat nişte oameni. Nu potenţialul economic al Franţei. Uitaţi-vă câţi şperţari sunt acum aici!? Câţi vând totul pentru interesul lor personal!?… Oamenii care au condus aici după comunism ce au făcut? Principalul lor scop este să demonstreze că comunismul este un sistem criminal care a făcut numai rău României. Acesta este un fals istoric nemaipomenit. / ● Nimeni nu pare să mai recunoască azi că a fost ori este comunist. Dar dvs.? / ● Eu sunt un comunist de un anumit fel. Recunosc toate tarele… Dar nu trebuia să fie împuşcat Ceauşescu, acestea nu sunt metode democratice. Au vrut să demonstreze că totul este rău. / ● Aţi emigrat în Israel în anii ’80 şi v-aţi întors înapoi. De ce? / ● Pentru că mă simt aici acasă. M-am născut aici, am crescut, am învăţat aici. Aceasta e ţara mea.